Modul în care am fost crescuți lasă adesea o amprentă asupra noastră, determinându-ne să reproducem, uneori inconștient, aceleași practici în relația cu copiii noștri. Printre aceste obiceiuri se numără și „adultificarea” – atribuirea unor responsabilități emoționale și comportamentale nepotrivite vârstei copilului.
Experiența de a fi părinte seamănă uneori cu o tragedie grecească, în sensul că pare să ne conducă inevitabil către un destin prestabilit: la un moment dat, ne vom surprinde reflectând în comportamentul nostru propriile modele parentale.
Mai mult decât atât, vom recunoaște în noi gesturi sau expresii care, în copilărie, ni se păreau nedrepte, exagerate sau chiar dure.
Este firesc, pentru că prima „școală” în care învățăm să fim părinți este însăși familia noastră, cu toate calitățile și imperfecțiunile ei.
Fiecare casă are propriul echilibru între lucrurile bune și mai puțin bune, iar această combinație ne influențează pentru tot restul vieții.
Autoarea italiană Maria Beatrice Alonzi analizează aceste „poveri intergeneraționale” în cartea sa You Are Not Your Parents, notează elcorreo.com. Ea atrage atenția asupra unui comportament care poate avea un impact profund asupra dezvoltării copilului și, implicit, asupra viitorului său ca adult și părinte.
Această tendință de a atribui copiilor responsabilități emoționale nepotrivite vârstei lor este problematică, deoarece dezvoltarea autoreglării emoționale nu este completă decât în jurul vârstei de 24-25 de ani.
„Cu toate acestea, copiii sunt adesea așteptați să înțeleagă atât propriile emoții, cât și ceea ce se întâmplă în jurul lor, și să reacționeze în mod calm și matur”, avertizează Alonzi.
Ea sintetizează această presiune în câteva afirmații pe care mulți dintre noi le-am auzit de la părinții noștri și pe care ar fi bine să le evităm în relația cu propriii copii.
Această expresie este un exemplu clasic al ciclului de parenting transmis din generație în generație, în care părinții, la rândul lor, au fost primii copii ai unor părinți crescuți la fel.
Potrivit Mariei Beatrice Alonzi, atunci când un copil spune „nu vreau”, ignoră o solicitare sau refuză să asculte, părintele resimte acest comportament ca pe o călătorie în propria copilărie – mai exact, în acele momente în care s-a simțit neputincios în fața propriilor părinți.
„Și toată acea durere și resentimente nerezolvate izbucnesc ca un gheizer”, explică Alonzi. Dar, cum persoana care a provocat acea suferință nu este acolo, părintele își revarsă frustrarea asupra copilului, cu toată intensitatea.
„Relații întregi au fost construite din fragmentele durerii din trecut”, adaugă autoarea.
Plânsul unui copil este un declanșator puternic care poate face ca părintele să reacționeze exact cum au făcut-o cei care l-au crescut.
„Dacă, în copilărie, nu ți s-a permis să îți exprimi liber emoțiile legate de durere, furie sau neliniște, atunci, ca adult, vei găsi extrem de dificil – uneori chiar insuportabil – să auzi un copil plângând”, explică Alonzi.
În loc să fie un răspuns empatic, această replică transmite mesajul că emoțiile nu sunt permise, ceea ce poate afecta profund dezvoltarea emoțională a copilului.
Această întrebare sugerează un fel de „contract” nescris între părinte și copil, în care părintele contabilizează toate eforturile și resursele investite – timp, bani, energie – și se așteaptă la recunoștință în schimb.
Însă, după cum subliniază Alonzi, „copiii nu cer să vină pe lume, așa că părinții nu ar trebui să creadă că le sunt datori pentru asta.”
Respectul autentic nu vine din vinovăție sau din presiunea de a compensa sacrificiile părinților, ci dintr-o relație bazată pe iubire și înțelegere.
Copiii învață cum să gestioneze conflictele și emoțiile privindu-i pe părinți. Dacă aceștia recurg la amenințări violente, chiar și în glumă, copilul poate interioriza ideea că agresivitatea este o soluție acceptabilă.
„Respectul față de ceilalți și controlul impulsurilor sunt mecanisme care țin de o zonă a creierului ce se află încă în dezvoltare”, explică Alonzi.
Așadar, părinții au un rol important în modelarea unui comportament sănătos și echilibrat.
Aceasta este una dintre cele mai dăunătoare comparații pe care un părinte le poate face.
Dragostea pentru un copil nu ar trebui să fie percepută ca fiind condiționată de performanță sau de comparația cu frații.
Rivalitatea între copii nu face decât să alimenteze sentimente de nesiguranță și gelozie.
„Nu există nicio justificare pentru a insufla unui copil teama că nu este suficient de bun pentru a fi iubit”, avertizează Alonzi. Fiecare copil este unic și are nevoie să se simtă acceptat exact așa cum este.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil