În efortul lor de a crește copii încrezători și siguri pe ei, părinții adesea se concentrează pe sfaturi tradiționale, cum ar fi a nu țipa la copii sau a nu-i pedepsi fizic. Totuși, există și alte tipare comportamentale subtile, dar dăunătoare, care pot afecta stima de sine a copiilor și relația părinte-copil în mod neintenționat.
Psihologul pentru copii Tish Taylor abordează aceste comportamente în cartea sa „Fostering Connection”, numindu-le „comportamente de deconectare”. Acestea nu sunt la fel de evidente precum abuzul sau respingerea, dar pot crea o distanță subtilă între părinți și copii.
Potrivit lui Taylor, comportamentele de deconectare reduc căldura din relația părinte-copil și diminuează dorința copilului de a comunica sau petrece timp cu părintele. Deși nu sunt agresive în mod direct, ele funcționează ca o retragere subtilă, construind treptat un zid de separare între părinți și copii.
Pe măsură ce aceste comportamente de deconectare se intensifică, afectează negativ stima de sine a copilului. Distanța dintre părinți și copii devine tot mai mare, ceea ce face ca micuții să se simtă neglijați, nesiguri și neprețuiți.
Tish Taylor identifică trei astfel de comportamente parentale obișnuite care subminează, fără intenție, încrederea în sine a copiilor.
Citește și Rolul familiei în sănătatea mintală a copiilor: 5 fapte pe care ar trebui să le știe toți părinții!
O serie de critici, chiar și cele constructive, pot avea un impact profund asupra copiilor, lăsându-i cu senzația că nimic nu le iese bine. Evitarea abordărilor comunicative dăunătoare este un prim pas important pentru părinți; evident, nimeni nu dorește să-i transmită copilului că este un eșec sau că eforturile sale sunt mereu insuficiente. Cu toate acestea, înțelegerea cumulativă a efectelor subtile ale interacțiunilor mai puțin pozitive cu copiii reprezintă o etapă esențială în formarea unor copii încrezători.
În încercarea de a găsi un echilibru între încurajare și corecție, unii părinți cad în capcana de a-și pune în mod repetat întrebări copiilor: „ești sigur că vrei să faci asta?” Însă, de multe ori, acest tip de interogare ascunde o formă de corecție pasiv-agresivă. Atunci când părinții întreabă în mod repetat „crezi că e o idee bună?”, copiii internalizează aceste îndoieli și nesiguranța personală se adâncește treptat.
„În momentul în care ne îndreptăm întrebările către copii, subminați cu subtilitate autonomia lor și conceptul că le este permis să aibă o anumită independență, chiar și atunci când greșesc”, subliniază Taylor. „Tonul critic, subtextul sarcastic sau chiar o urmă de ironie în timpul acestor întrebări pot să creeze o distanță neașteptată”.
Avertismentul evident constă în faptul că anumite situații cer o intervenție imediată. Un copil care se manifestă violent față de fratele său trebuie să fie oprit imediat. De asemenea, în cazul unui copil care își imaginează că sărind dintr-un copac în piscina pentru copii ar fi distractiv, învățarea trebuie să vină prin îndrumare și nu prin experiența dură a greșelii.
Totuși, zilnic, se întâlnesc numeroase alte situații în care este sănătos să-i lași pe copii să învețe din lupte sau chiar să eșueze, cu condiția ca părinții să continue dialogul ulterior. În momentele de învățare, este perfect valabil să pui întrebări - fără sarcasm - care îi încurajează să reflecteze în mod constructiv.
„Poți aborda copilul cu întrebări de genul: cum crezi că s-a ajuns la acea situație?”, oferă Taylor ca sugestie. „După ce momentul s-a stins și frustrarea s-a mai estompat, găsiți un moment ideal pentru a vă conecta cu copilul și pentru a-i oferi ocazia de a-și exprima propria perspectivă în procesul de învățare”.
SURSA FOTO: freepik.com @ ozhangona
Un părinte care își păstrează calmul în fața provocărilor poate descoperi că, în ciuda acestui fapt, limbajul corpului poate submina intenția de autocontrol.
Similar copiilor, și părinții sunt oameni trăiesc sentimente intense în momente de frustrare. Situația în care pregătești masa cu atenție, doar pentru a constata că un cadou de nuntă cu valoare sentimentală a fost avariat într-un joc în sufragerie poate declanșa o avalanșă de emoții. În astfel de situații, a nu țipa la copii poate fi o dovadă impresionantă de autocontrol, însă sentimentele pot ieși la suprafață în mod indirect.
Într-o perspectivă mai largă, o expresie facială de frustrare este de obicei mai puțin distructivă decât a țipa la copilul tău. Totuși, aceasta poate să creeze o barieră subtilă între părinte și copil.
„Comunicăm puternic și clar cu copiii noștri prin intermediul limbajului corpului. Ei înțeleg starea noastră de spirit, tonul vocii și expresiile faciale și pot interpreta rapid aceste semnale”, explică Taylor. „Copiii mici pot simți că un părinte este deranjat, dar nu întotdeauna înțeleg exact ce a cauzat această reacție. Acest lucru poate induce insecuritate și poate duce la o atitudine precaută. În același timp, copiii cu anumite personalități pot interpreta frustrarea astfel și pot deveni mai îndrăzneți, mai puternici sau chiar agresivi”.
Provocarea constă în faptul că niciun părinte nu este perfect. Vor exista zile în care, indiferent cât de mult încerci, semnalele nonverbale vor fi evidente. Cu toate acestea, nu totul este pierdut.
Pentru a remedia situația, experții recomandă abordarea conceptului de „ruptură și reparare”, în care părinții recunosc când comportamentul lor a afectat relația cu copiii și își arată empatia față de modul în care aceștia s-au simțit. Ai ridicat tonul atunci când copilul tău încerca să-ți atragă atenția în timp ce lucrai la un e-mail important? În astfel de cazuri, recunoașterea că ai pierdut răbdarea și cererea de scuze pot restabili sentimentul de siguranță și stabilitate.
Momentul de frustrare poate deveni o ocazie pentru a arăta cum să comunicăm despre sentimentele noastre. În cazul în care reacția părintelui se manifestă într-un mod mai puțin constructiv, întoarcerea către copil pentru a-i explica sentimentul și pentru a sublinia că dragostea pentru el rămâne neschimbată reprezintă o oportunitate de conectare care contribuie la dezvoltarea conștiinței emoționale a copilului în timp.
Este benefic pentru un copil să audă un părinte spunând calm: „te iubesc, dar sunt frustrat că nu m-ai ascultat.” Prin astfel de cuvinte, copilul înțelege că dragostea părintelui nu este condiționată de comportamentul său, ci că anumite acțiuni pot afecta negativ starea emoțională a acestuia. Aceasta poate deveni un model pentru cum să gestioneze sentimentele de frustrare în viitor, în loc să devină agresivi sau să se retragă.
Dacă un părinte se supune fiecărei dorințe a copilului și aplică corecții doar cu reținere, copiii vor dezvolta o încredere în sine remarcabilă? Din nefericire, răspunsul nu este acesta.
În termeni psihologici părinții permisivi ezită să impună limite ferme, nu supraveghează atent activitățile copiilor și nu insistă asupra unui comportament matur din partea acestora. În consecință, cresc copii predispuși la impulsivitate, rebeliune, lipsă de direcție, dominanță și agresivitate.
„Stilul parental permisiv poate diminua stima de sine, pentru că micuții nu învață cum să se auto-regleze și, în anumite moduri, nu învață cum să gestioneze dificultățile”, explică Taylor. „Când limitele sunt extrem de relaxate, copiii nu deprind cum să-și gestioneze emoțiile, ceea ce le va crea dificultăți în interacțiunile cu lumea reală.”
Astfel, deși prima impresie a unui parenting permisiv poate sugera o cale simplă, în realitate aceasta duce la creșterea copiilor care se confruntă cu dificultăți în a face față dezamăgirilor cu care se întâlnesc în viață. O abordare parentală mai echilibrată și informată, care dotează copiii cu instrumentele necesare, dezvoltă capacitatea emoțională și consolidează stima de sine pentru a depăși eșecurile, este mai benefică pentru perspectivele pe termen lung ale copiilor - și, implicit, pentru ale părinților lor.
„Investește timp de calitate în copilul tău”, sugerează Taylor. „Chiar dacă sunt doar 15 minute de conexiune autentică în fiecare zi, în care să vă bucurați unul de prezența celuilalt, să vă jucați și să ascultați cu atenție. Prin aceasta, construiți și mențineți acea legătură specială. Mai târziu, atunci când devine necesar să oferiți o critică sau un sfat, acesta va fi mai bine receptat, datorită fundației solide pe care o aveți în relația voastră”.
Această investiție în timp și conexiune autentică crează un climat de încredere, oferindu-le copiilor spațiul să înțeleagă că orice feedback sau corecție vine dintr-un loc de dragoste și susținere. În acest fel, chiar și momentele dificile pot fi gestionate într-o manieră care să sporească încrederea și stima de sine a copiilor în loc să le erodeze.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil