Ana, o mamă care a învins cancerul, sfaturi pentru părinți: „Deși sunt mici, nu sunt proști! Din acel moment m-am gândit că trebuie să-i fac autonomi în caz că nu supraviețuiesc”

În 2016, când Ana Blanco a mers la una dintre consultațiile ei de rutină la ginecologie, nu și-ar fi imaginat niciodată că la 38 de ani îi vor spune că analizele au depistat cancer.

„Când doctorul mi-a spus, cuvântul cancer mi s-a lipit de corp și aproape automat am încetat să ascult pentru că nu puteam înțelege, nu puteam asimila. Inevitabil, am început să cred că o să mor. Câteva minute mai târziu, mi-am revenit și am început să întreb: mă vor opera? Îmi vor face radioterapie? Am nevoie de chimioterapie? Adevărul este că medicul nu putea răspunde la toate aceste întrebări, pentru că totul presupune un proces și o serie de analize”, spune Ana, potrivit abc.es.

„Mi-am dat seama că nu îmi era atât de frică de tratament sau chiar de moarte, ci de a-mi lăsa copiii fără mama lor”

În loc să rămână paralizată de frică, Ana a ales să analizeze fiecare aspect pe rând.

„Mi-am dat seama că nu îmi era atât de frică de tratament sau chiar de moarte, ci de a-mi lăsa copiii fără mama lor, orfani. Mă tulbura gândul că nu îi voi putea vedea crescând, la 6 și 10 ani, și că nu voi fi acolo pentru a-i însoți în momentele lor importante. Din acel moment, fiecare lucru pe care îl făceau mi se părea minunat. Dacă înainte de diagnostic îmi era prea lene să îi duc la activitățile lor extracurriculare, acum să îi văd făcând atletism sau să îi duc în parc să se joace pe tobogan mi se părea cel mai minunat lucru din lume. Plângeam de emoție”, a mai spus mămica.

Când există un diagnostic de cancer, mulți părinți decid să-l ascundă copiilor de teamă că vor suferi. Cu toate acestea, Ana a găsit puterea să le spună: „Mama este bolnavă de cancer la uter și acum medicii vor face analize pentru a afla dacă acesta s-a răspândit în corp”.

Fiul cel mare a înțeles, cel mic nu. Ana a vrut să ducă o viață cât mai normală, atât de mult încât întreaga familie a plecat în vacanța de vară, iar soțul și copiii ei au rămas pe plajă în timp ce ea s-a întors la Madrid pentru operația de uter. „După intervenție, primul lucru pe care l-am făcut a fost un apel video pentru ca ei să mă vadă și să rămână calmi”.

„Dacă înainte făceam totul pentru ei, din acel moment m-am gândit că trebuie să-i fac autonomi în caz că nu supraviețuiesc bolii”

Cu toate acestea, perspectiva Anei ca mamă s-a schimbat.

„Dacă înainte făceam totul pentru ei, din acel moment m-am gândit că trebuie să-i fac autonomi în caz că nu supraviețuiesc bolii. I-am învățat cum să-și facă paturile, cum să-și aranjeze și să-și aleagă hainele, cum să gătească și, mai ales, le-am repetat la nesfârșit o frază: 'Ce este ceea ce nu trebuie să uiți niciodată, niciodată, niciodată?' 'Că te voi iubi mereu și voi fi mereu alături de tine, chiar dacă nu mai sunt aici.' Le-a rămas întipărit în minte.

Și a venit a doua operație, urmată de vești bune. Mi-au îndepărtat ganglionul santinelă și se pare că cancerul era foarte încapsulat și nu am avut nevoie de chimioterapie. În ziua în care mi-au spus asta, nu m-am putut opri din plâns de bucurie. Am renăscut, deși mă simțeam foarte slăbită din cauza tratamentelor, a căderii părului și a unghiilor... dar a fost o lovitură de energie”.

„Copiii mei m-au perceput ca pe o luptătoare, iar aceasta este o lecție grozavă”

Această mamă supraviețuitoare a cancerului adaugă că această boală este foarte grea psihologic.

„Îmi amintesc că până atunci îmi lăsam copiii la școală și când mă întorceam acasă mă întindeam extenuată pentru că simțeam că am făcut un maraton. Eram topită mental. Chiar și așa, copiii mei m-au perceput ca pe o luptătoare, iar aceasta este o lecție grozavă. M-au surprins în cel mai inocent mod. Într-o zi, când s-au întors din casa tatălui lor – pentru că în această perioadă am divorțat – mi-au adus o păpușă cu păr roșu, ca mine, cu arc și săgeată. Mi-au spus că am luptat ca o femeie curajoasă. Am fost impresionată”.

Pentru Ana, copiii ei au fost o forță motrice care i-a dat putere pe durata bolii. „Sunt un adevărat dar. Copiii mei au devenit chiar mai importanți decât erau deja. Văd lucrurile pe care le fac și le spun din altă perspectivă. Mi-am dat seama că oamenii au alte preocupări, dar eu nu mai eram preocupată de lucrurile mărunte cu copiii mei. Nu mă mai supăram din cauza unor prostii. Pentru mine, a fi cu ei și a fi bine era cel mai important lucru. Îmi amintesc că aveam întâlniri seara în care ne spuneam trei lucruri care ne-au bucurat ziua, chiar dacă erau întâmplări mărunte. În acest fel, am început să prețuim micile detalii. Mai mult, astăzi copiii mei au 14 și 18 ani și încă ne întâlnim noaptea pentru a ne spune unul altuia cele trei 'lucruri ale zilei'."

Fără îndoială, „supraviețuirea cancerului mi-a schimbat perspectiva. Lucrurile care mă deranjau acum le apreciez. Nu mai dau importanță lucrurilor materiale, doar experiențelor. Vreau să trăiesc momente frumoase alături de copiii mei și de familie pentru a ne bucura de viață împreună. Unii oameni nu înțeleg, dar eu îi acord prioritate”.

„Deși sunt mici, nu sunt proști”

După experiența ei, Ana recomandă părinților care primesc un astfel de diagnostic „să nu-l ascundă copiilor pentru a-i proteja; merită să le spună, implicându-i în întregul proces.

Este corect pentru ei, fie că există un final trist, astfel încât să nu simtă niciodată că au fost pe margine și să nu îi doară mai târziu, fie că există un final fericit, pentru a sărbători împreună.

Deși sunt mici, nu sunt proști, percep ceva și trebuie să adaptezi mesajul la vârsta lor. Copiii îți întind mâna și te însoțesc pe parcursul bolii. Merită, pentru că oferă un sprijin imens”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.