Uneori se întâmplă ca între cele două generații - părinte și copil - conflictul să devină exagerat, limitându-se la limita tolerabilității, a violenței fizice și verbale, în care victima este părintele care este gestionat și hărțuit de personalitatea patologică a copilului care nu mai recunoaște rolul părintelui.
În aceste cazuri, copilul se vede doar pe sine și nevoile sale și îl identifică pe părinte ca pe o persoană de folosit pentru ceea ce are nevoie, căreia nu trebuie să raporteze nimic sau să recunoască nimic, ci mai degrabă pretinde.
Este adevărat că creșterea și mai ales adolescența cu copii cu temperament reactiv, comportament opozițional și provocator, dă naștere la un remorcher foarte dur și epuizant, mai ales pentru părinte și care se termină adesea într-o inversare a rolurilor în care se află: copilul poruncește, dictează legea și într-un anumit sens devine Stăpân.
Sunt cazuri de părinți insultați, jigniți și chiar agresați de copiii lor, părinți care nu reușesc să meargă împotriva lor sau să spună un simplu NU că sunt atacați verbal și în cele mai grave cazuri chiar fizic, a căror țintă este în general mama pentru că este mai slab din punct de vedere fizic.
Adesea, acestea sunt mame care se simt singure în lupta de îngrijire cu copilul lor, care nu percep prezența soțului sau partenerului lor, care sunt adesea detașate și sceptice și care atunci când intervin o fac adesea într-o manieră la fel de dur și violent.
Vorbim, în general, de copii foarte irascibili și iritabili și care tind să pretindă considerând că ceea ce ei cer ar trebui să fie pentru părinte o obligație, că pur și simplu li se cuvine și că părintele îi este dator și fiecare pretenție a sa este cât se poate de legitimă.
Evident, poate fi vorba și de o vină a părințior care l-au educat pe copil să aibă o absență a simțului responsabilității, să aibă totul și poate imediat, cu absența prea multor NU.
Copilul manipulator nu este un copil care preferă dialogul cu părinții și comunicarea se bazează pe „tu trebuie să-mi dai ”, „dă-mi”, „fă-mi”. Există o devalorizare profundă față de părinți, în special de mama care gestionează cel mai mult viața de zi cu zi a copiilor săi, pe care îi critică și insultă frecvent, mai ales când încearcă să le pună limite.
Aversiunea nu este doar față de părinți, ci față de reguli și de ceea ce reprezintă instituția în general, inclusiv profesorii. Adesea, de fapt, părinții lui sunt chemați pentru probleme de comportament legate de disciplină.
Sunt adesea manipulatori care încearcă să înșele părintele pentru a-și atinge propriile scopuri , să-l umilească, să inverseze rolurile și să-l facă să înțeleagă că greșește și că are dreptate, mânați de un egoism profund și de unicul obiectiv de a obține un avantaj personal. Adesea părintele plânge, nu este ceea ce și-a dorit, nu este viața pe care și-a imaginat-o și copilul nu simte nici un sentiment de vinovăție pentru că nu vrea să-l pună sub semnul întrebării.
Sunt copii care spun minciuni, care folosesc situațiile în avantajul lor, care manipulează și exploatează tot ce pot și dau vina mereu pe părinte că este cauza tuturor problemelor lor.
Sunt impulsivi și adesea încearcă să-l forțeze pe părinte să se comporte așa cum decid, nepermițându-i să vorbească și să răspundă.
Părintele trebuie să încerce să nu fie copleșit, dar nici să nu înceapă o escaladare a violenței. El trebuie să se îndepărteze din acea situație neplăcută și să încerce să transmită fiului său mesajul că este dispus să-i vorbească dacă se află în alte condiții psiho-fizice comunicându-i disidența.
Chiar dacă ți-e frică de reacțiile sau comportamentele lui, că s-ar putea să te rănească și să-ți piardă controlul, încearcă să nu arăți că îți este frică sau neliniștit de reacțiile lui pentru că îi vei întări rolul. Trebuie să înțeleagă că atitudinile lui nu au niciun efect, chiar dacă obiectiv nu este deloc ușor în multe situații în care copiii pierd lumina rațiunii.
Este inutil să le spuneți acestor copii ce ar trebui să facă sau să nu facă pentru că, din cauza tensiunii lor de opoziție, vor face opusul a ceea ce li se spune și, prin urmare, vorbele voastre vor fi în zadar.
Probabil că vor apela la tine doar atunci când au o problemă serioasă sau în orice caz o nevoie reală. În acele momente sunt mai dispuși să te lase să intri pentru că cererea de ajutor a venit de la ei și au nevoie de tine.
Așa că nu spune niciodată „ți-am spus”. Evitați criticile și prelegerile despre negativitatea și severitatea comportamentului său. Tradus, ar trebui să încerci să-i faci să folosească cuvinte, dacă ești prea direct și incisiv se vor închide și nu vor încuraja dialogul.
Evident că ar fi important să fii urmărit de un specialist pentru a înțelege gravitatea situației, mai ales pentru rezultatele viitoare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil