Modalitatea în care îi îngrijim și îndrumăm pe cei mici poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării personalității lor, încrederea în sine și dobândirea abilităților esențiale pentru întreaga lor viață.
În ziua de azi, este îmbucurător să observăm că din ce în ce mai multe familii își dau seama de cât de important este să îi crească pe copii cu respect, să evite pedepsele și abordările autoritare, care, în loc să educe, adesea creează disconfort în relația cu cei mici. Cu toate acestea, deși suntem tot mai conștienți de aceste aspecte, încă există situații în care picăm în capcana unor atitudini și comportamente toxice, uneori fără să realizăm că facem acest lucru, deoarece ele s-au normalizat în cultura noastră.
Ar putea fi util să ne imaginăm cum ar arăta transferarea acestor situații în lumea adulților, pentru a ne ajuta să recunoaștem greșelile comune pe care le facem în procesul de creștere a copiilor și pentru a identifica comportamentele pe care ar trebui să le evităm cu fermitate.
Un exemplu clar de astfel de comportament ar fi să tratăm adulții cu o lipsă de respect sau cu critică constantă, similar modului în care ar putea fi tratați copiii. Acest tip de atitudine poate submina stima de sine a copiilor și poate crea o atmosferă toxică în relația cu ei. La fel, excesul de control și lipsa de spațiu pentru dezvoltarea propriei personalități pot afecta în mod similar relațiile dintre adulți, arătând cât de importantă este autonomia și sprijinul pentru creșterea individuală.
Specialiștii în parenting ne dau câteva exemple de afirmații pe care le spunem copiilor noștri, dar pe care nu le-am spune în niciun caz adulților.
Citește și Trucul unui neuropsiholog pentru ca micuții să te asculte: „Este mai eficient decât să țipi!”
Adesea, într-o încercare de a calma lacrimile copiilor, mulți dintre noi cad în capcana unor remarci insensibile precum „nu plânge, arăți ca un bebeluș” sau „nu e chiar așa de rău, ești urât când plângi”. În astfel de momente, adulții tind să-și infantilizeze sau să-și batjocorească proprii copii, subminând valoarea sentimentelor acestora și generând consecințe negative asupra evoluției lor emoționale.
Într-o manieră surprinzătoare, suntem adesea mai puțin dispuși să acceptăm și să sprijinim emoțiile copiilor noștri decât am fi cu un alt adult. A minimiza ceea ce resimte copilul sau a nu oferi sprijinul emoțional corespunzător în timpul plânsului poate avea impact puternic asupra dezvoltării lor.
Imaginează-ți momentul în care un prieten îți împărtășește o problemă, iar tu reacționezi cu „nu plânge, că nu e mare lucru”. Cu siguranță, aceasta nu ar fi o abordare empatică. În schimb, într-o astfel de situație, instinctul nostru ar fi să îl îmbrățișăm, să îl ascultăm fără să-l judecăm, să îi oferim sprijin și să-i permitem să își exprime sentimentele în mod liber.
Având această înțelegere, trebuie să ne întrebăm: dacă suntem atât de conștienți de necesitatea empatiei și sprijinului pentru adulți, de ce nu acordăm aceeași atenție și copiilor noștri? Este esențial să adoptăm o abordare similară atunci când vine vorba de emoțiile copiilor - să le oferim înțelegere, susținere și libertatea de a-și exprima sentimentele, astfel încât să poată dezvolta o relație sănătoasă cu propriile lor emoții și să crească într-un mediu plin de compasiune și înțelegere.
Imaginați-vă că vă plimbați pe o stradă aglomerată alături de un prieten și, dintr-o neatenție, se împiedică și cade. Este aproape sigur că, în acel moment, instinctul vostru de compasiune și grijă ar intra imediat în acțiune. L-ați ajuta să se ridice, l-ați întreba cum se simte și v-ați asigura că nu a suferit vreo vătămare serioasă. Probabil că nici nu v-ar trece prin minte să rostiți cuvinte precum „hai, ridică-te, nu-i nimic”, „ar fi trebuit să fii mai atent, nu poți să mergi fără să cazi?” sau „nu face o dramă din asta, hai, sus!”
Cu toate acestea, este surprinzător cum, în cazul copiilor, reacția noastră nu este întotdeauna la fel de empatică. Atunci când un copil se lovește sau cade, deseori nu acordăm atenția și susținerea necesare. Ne putem surprinde spunându-i că nu a fost nimic grav, că s-a terminat sau chiar că trebuie să fie curajos și să se ridice rapid. Ba chiar mai mult, uneori tindem să ignorăm complet acest moment, considerând că plânsul copilului este doar o tentativă de a atrage atenția noastră.
Dar este vital să realizăm că plânsul copilului nu este mereu doar un indicator al durerii fizice. Acesta poate fi expresia frustrării în fața propriilor eforturi nereușite, a nevoii de sprijin în momentele vulnerabile sau poate reprezenta simpla dorință de a căuta confort în prezența figurei de încredere.
SURSA FOTO: freepik.com @kuprevich
În fața unui comportament nepotrivit al unui copil, mulți adulți continuă să apeleze la ceea ce se numește adesea „time out” sau „scaunul/colțul de gândire” ca modalitate de a corecta conduita. Această tactică implică izolarea copilului de activitatea pe care o desfășura, în timp ce îl îndeamnă să se „gândească la ceea ce a făcut”. Scopul este ca el să reflecteze asupra propriilor acțiuni, să-și dezvolte conștiința, să ceară scuze și să-și schimbe comportamentul.
Acum, să ne imaginăm transferând această situație în sfera adulților. Gândește-te că ești în bucătărie și, din diverse motive - poate o neatenție, poate o zi grea sau o serie de distrageri - mâncarea pe care o pregătești nu iese așa cum îți doreai. Rezultatul poate fi lipicios sau departe de a fi ceea ce sperai. Acum, imaginează-ți cum ar fi să fii supus criticii, umilinței și să fii obligat să te gândești la fiecare aspect al procesului culinar înainte de a înțelege ce nu a funcționat corespunzător.
Nu este greu să-ți dai seama că această experiență ar fi extrem de dezagreabilă și într-adevăr deranjantă. Ai simți o amestecătură de tristețe, furie, frustrare și rușine. În mod cert, aceste sentimente negative ar putea să-ți răstoarne orice bucurie din gătit sau să te facă reticent să mai încerci vreodată.
Dar ce s-ar întâmpla dacă în locul acestui tratament umilitior, ai primi un feedback respectuos și constructiv? De exemplu, cineva ar putea să-ți explice cu compasiune unde s-a produs neajunsul (cum ar fi că friptura a stat prea mult la cuptor), iar apoi să te ajute să găsești o soluție (cum ar fi să adaugi condimente pentru a corecta aroma). Această abordare ar susține învățarea și dezvoltarea ta, fără să îți distrugă încrederea sau entuziasmul.
Închipuiți-vă că sunteți invitat la o petrecere unde mulți dintre participanți vă sunt necunoscuți, iar să inițiați o conversație se dovedește o provocare. Într-un moment neașteptat, cineva se apropie de voi și, cu o atitudine sarcastică, întreabă cu glas tare în fața celor prezenți: „de ce ești așa tăcut? Ți-a mâncat pisica limba?” Cu siguranță, o astfel de situație v-ar putea face să vă simțiți neplăcut.
Cu toate acestea, este remarcabil cât de des folosim această expresie în contextul interacțiunilor cu copiii care sunt timizi sau se simt nesiguri în situații noi. Această afirmație, în loc să ofere sprijin, poate genera stânjeneală și să-i facă pe copii să se retragă în ei înșiși sau să se simtă jenați.
Ar fi înțelept să ne amintim că fiecare copil are propria sa modalitate de a se exprima și de a face față unor situații sociale noi. În loc să recurgem la observații care pot umili sau stânjeni, ar trebui să încurajăm o abordare mai empatică. Să le oferim timpul și spațiul necesare să se adapteze, să se simtă confortabil și să-și construiască încrederea în interacțiunile cu ceilalți.
La urma urmei, fiecare copil este unic și valoros, iar ceea ce contează cu adevărat este să le oferim sprijinul și înțelegerea necesară pentru a se dezvolta în mod sănătos și a se simți în siguranță în propriul lor ritm.
SURSA FOTO: freepik.com
Câți dintre noi nu am lăsat ceasul sau telefonul în grija altora în ultimele zile? Și cum stăm cu mașina noastră? Casa, poate? Sau geanta noastră de zi cu zi? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „nimeni”, atunci devine evident că, în ciuda propriei noastre dorințe de a încuraja copilul să împartă, noi nu suntem întotdeauna gata să împărțim lucrurile noastre cu ceilalți.
Această realitate este similară și în lumea copiilor, unde jucăriile devin comori prețioase pentru ei. Dacă un copil se implică într-un joc și își dorește să-și păstreze jucăriile pentru el, este important să respectăm această decizie și să nu intervenim pentru a redistribui bunurile fără consimțământul lor. În astfel de momente, este esențial să ne amintim că a-i învăța pe copii să fie deschiși la împărțire nu înseamnă că alții ar trebui să le preia bunurile fără să respecte voința lor.
Copiii au nevoie de îndrumarea și învățăturile noastre pentru a înțelege conceptul de „a împărți”, dar este important să le permitem să ia decizii cu privire la momentul, modul și resursele pe care doresc să le împărtășească. În acest fel, ei învață nu doar să împartă cu alții, ci și să dezvolte abilități esențiale de comunicare și respect reciproc.
Vă închipuiți să abordați partenerul de viață cu fraza „comportă-te cum trebuie acasă la mama, iar eu îți voi cumpăra cadoul pe care ți-l dorești atât de mult”? Sau să amenințați un prieten spunându-i „dacă nu faci exact ce îți spun eu, vei pierde șansa de a merge la film astăzi”.
Este evident că în relațiile cu adulții, ideea de a impune voința sau a folosi amenințări și manipulare nu numai că ar fi respinsă, dar ar fi considerată total inacceptabilă. Cu toate acestea, există momente în care recurgem la aceste tactici în relația cu copiii noștri, poate datorită lipsei de alternative sau de resurse pentru a educa cu respect.
Este esențial să realizăm că utilizarea amenințărilor și manipulării (inclusiv sub forma unor recompense) pentru a obține comportamentul dorit de la copii are efecte negative profunde asupra dezvoltării lor. Aceasta nu doar că nu reprezintă o abordare educațională adecvată, dar subminează și construcția unei relații bazate pe respect și încredere.
În loc să vă bazați pe astfel de tactici, putem să îmbrățișăm o abordare mai sensibilă și mai eficientă. Să ne concentrăm pe comunicare deschisă, pe explicarea consecințelor acțiunilor lor și să le oferim instrumente pentru a lua decizii înțelepte. Astfel, le vom învăța să fie buni nu din teamă sau datorită unor recompense, ci pentru că înțeleg beneficiile și importanța acestui comportament.
Te-ai gândit vreodată cât de comod te simți atunci când trebuie să arăți afecțiune față de oameni pe care nu-i cunoști? Poate că îți place să întâmpini un străin cu un sărut pe obraz sau cu o îmbrățișare călduroasă, sau poate faci asta mai mult din considerente sociale decât din adevăratul sentiment al dorinței.
Dar, pentru copii, regulile sociale nu sunt întotdeauna la fel de clare și înțelese. Ceea ce pentru noi poate părea o manifestare obișnuită de afecțiune, pentru ei poate părea ciudat, neplăcut sau chiar ilogic. Este perfect normal pentru ei să se simtă reticenți sau să refuze să îmbrățișeze sau să sărute pe cineva necunoscut, și asta nu înseamnă că sunt lipsiți de politețe sau că se comportă nepoliticos.
Cu toate că ne dorim să cultivăm în ei abilitățile de comunicare și interacțiune socială, este important să înțelegem și să respectăm limitele lor personale. Să învățăm să ne apropiem de ei cu delicatețe, explicându-le că există mai multe moduri de a saluta și de a arăta afecțiune și că este perfect în regulă să se simtă confortabil în a decide cum vor exprima această afecțiune.
Deci, în loc să insistăm asupra unui pupic sau unei îmbrățișări, să le oferim spațiu și încredere să decidă cum vor să se salute cu cei din jur. Astfel, îi ajutăm să învețe să-și stabilească limitele, să-și exprime preferințele și să dezvolte relații sociale bazate pe respect reciproc și confort personal.
SURSA FOTO: freepik.com @master1305
Încearcă să-ți imaginezi cât de dezagreabil ar fi dacă un membru al familiei tale sau un prieten apropiat îți adresează cuvinte precum „mă enervezi!” sau „atitudinea ta mă face să mă simt nervos”. Ambele expresii sunt nu doar ofensatoare, dar și denotă o lipsă totală de respect față de emoțiile și nevoile celor din jur.
Este surprinzător că, în relațiile cu adulții, suntem conștienți de inadecvarea acestor afirmații, iar totuși, atunci când vine vorba de copii, le utilizăm frecvent și fără a ține seama de impactul lor negativ. Aceste afirmații nu doar că întrerup conexiunea noastră cu nevoile și sentimentele reale ale copiilor, dar și subminează încrederea pe care aceștia o au în noi.
Este necesar să conștientizăm că relația cu copiii trebuie să fie bazată pe respect reciproc și empatie. În loc să recurgem la cuvinte jignitoare, putem încerca să ne conectăm cu ei într-un mod mai pozitiv și constructiv. Să îi ascultăm cu atenție, să le oferim spațiu pentru a-și exprima gândurile și sentimentele, iar apoi să răspundem cu înțelegere și calm. Astfel, vom dezvolta nu doar o relație mai profundă cu copiii noștri, dar îi vom ajuta să învețe și ei arta comunicării respectuoase și empatică.
De câte ori am fost întrebați cu privire la viața noastră personală, în special în ceea ce privește relațiile romantice? De câte ori am simțit presiunea unei întrebări indiscrete, care ne încalcă sfera de intimitate și care ne face să ne simțim vulnerabili? Cu toții am întâlnit oameni curajoși sau insensibili care nu ezită să-și exprime opiniile despre viața noastră sau despre propriul nostru corp, chiar dacă nu ne-ar plăcea să fim supuși aceluiași tratament. Și totuși, de ce ignorăm aceste aspecte atunci când vine vorba de copiii noștri?
Dacă ne gândim cu atenție, vom recunoaște că tinerii au și ei dreptul la intimitate și respect. Ar trebui să fim conștienți că întrebările flagrante sau presiunea asupra detaliilor intime nu numai că pot pune copiii în situații stânjenitoare, dar le pot afecta și dezvoltarea într-un mod nedorit.
La fel cum noi, adulții, cerem să fim tratați cu respect și sensibilitate, ar trebui să oferim și copiilor noștri același nivel de respect. Înțelegerea și acceptarea intimității lor sunt la fel de importante ca și protejarea propriei noastre intimități. În timp ce le ghidăm prin viață și încercăm să înțelegem lumea lor interioară, ar trebui să fim conștienți de limitele lor și să nu le presăm să-și împărtășească aspecte personale dacă nu sunt confortabili să o facă.
Închipuiți-vă că sunteți într-un restaurant de calitate, iar chelnerul vă spune că nu va lua farfuria dumneavoastră până nu ați terminat fiecare bucățică de mâncare de pe ea. Sau poate că vă aflați la o cină în familie și soacra dumneavoastră insistă să mâncați tot, invocând faptul că a pregătit mâncarea cu efort.
Sună destul de absurd și nerealist, nu-i așa? Atunci de ce nu am aplica aceeași gândire și în relația noastră cu copiii atunci când vine vorba de mâncare? De ce îi sancționăm, îi amenințăm sau îi pedepsim dacă nu termină întreaga porție din farfurie? De ce nu le respectăm preferințele în același mod în care adulții nu ar consuma niciodată un aliment pe care nu îl apreciază?
Uneori, sub aparența îngrijorării pentru sănătatea copilului, ne putem găsi forțându-i să consume tot ceea ce le punem în farfurie. Cu toate acestea, este important să realizăm că fiecare copil are propriul său ritm și propriile preferințe. Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să încurajăm obiceiuri alimentare sănătoase sau să le oferim o gamă variată de alimente, dar ar trebui să evităm constrângerea și amenințarea ca modalități de a-i face să mănânce.
În situațiile în care suntem cu adevărat îngrijorați cu privire la nutriția copilului, cea mai bună abordare este să discutăm cu un medic pediatru. Cu toate acestea, să ne amintim întotdeauna că forțarea copiilor să mănânce nu este o soluție potrivită. Respectarea preferințelor lor în mâncare nu numai că le permite să dezvolte o relație sănătoasă cu mâncarea, dar le învață și abilități de ascultare a propriului corp și de luare a deciziilor în ceea ce privește alimentația.
Cu toții ne amintim de acele momente din copilărie când ni se spunea să tăcem și „să-i lăsăm pe cei mari să vorbească”. Frustrarea noastră era evidentă, simțeam că nu ni se acordă șansa de a ne exprima și că discuțiile dintre adulți aveau prioritate absolută. Ne-am găsit într-o situație în care tăceam în fața lor, doar privind cum dialogul curgea fără întrerupere și fără a se ține cont de cineva mai mic.
În acest context, am putea pune sub semnul întrebării motivul pentru care nu am lua niciodată cuvântul unui adult într-o astfel de manieră. Atunci, de ce am priva copiii de posibilitatea de a-și exprima gândurile? De ce să îi învățăm să tacă brusc atunci când vor să spună ceva?
Aducând în prim-plan importanța unei comunicări deschise și respectuoase, putem schimba paradigma. Putem învăța copiii că a asculta și a aștepta rândul sunt abilități valoroase în comunicare. Este esențial să le arătăm cum să participe într-un dialog, să pună întrebări și să asculte cu atenție, în loc să le restrângem spațiul de exprimare.
Prin încurajarea unui dialog inter-generațional sănătos, le oferim copiilor șansa să își dezvolte încrederea în propriile abilități de comunicare și să se simtă valorizați în cadrul familiei și al comunității. În această manieră, ne construim viitorul prin intermediul unei conexiuni puternice între generații, unde fiecare voce este respectată și ascultată în egală măsură.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil