Astmul bronșic este una dintre cele mai frecvente boli psihosomatice la copiii de astăzi. Simptomul nu reprezintă doar o disfuncție organică, ci este și o expresie a aspectelor psihologice și emoționale care simbolizează ceva ce depășește corpul.
Plămânul este un organ special: copilul deja de la naștere își experimentează capacitatea de a supraviețui; este momentul în care are loc prima detașare din dependența totală de nevoia biologică de autonomie și criza de astm ar putea fi citită, atunci când apare, ca un „strigăt de ajutor” al copilului însuși pentru a atrage atenția, iubirea și afecțiunea mamei, ca plânsul „inhibat și reprimat”, o manifestare de furie și angoasă la despărțirea de mamă.
Crizele repetate de astm reactivează așadar o teamă profundă de inadecvare, fragilitate și dependență de figura maternă.
Relația mamă-copil reprezintă punctul de sprijin al creșterii individuale și din acest motiv poate avea o influență puternică asupra apariției bolii astmatice. Este importantă reconstituirea etapelor dezvoltării psihologice a pacientului astmatic.
Conform abordării psihodinamice, un factor fundamental este reprezentat de un conflict care se concentrează pe dependența nerezolvată de figura maternă. În primele etape ale dezvoltării copilăriei copilului astmatic apar adesea atitudini supraprotectoare ale mamei față de copil care împiedică dezvoltarea autonomiei și care conduc la apariția unor nevoi de dependență afectivă puternică, sau apar dificultăți în îngrijire care se referă la copilul ideea unei mame iresponsabile și absente care este la rândul ei o „victimă” a unei lipse afective trăite în copilărie.
Există câteva situații tipice care ar reactiva aceste experiențe primare menționate, care ar provoca stres emoțional de natură a favoriza criza de astm: amenințarea pierderii obiectului; situații de gelozie sau competiție între frați pentru a menține o relație privilegiată cu mama, dificultăți sau stres emoțional care provoacă dorințe inconștiente de regresie , adică nevoia de protecție maternă.
Datorită acestor atitudini ambivalente, copiii astmatici riscă să crească cu sentimente foarte puternice de nesiguranță și inadecvare care le vor limita tot mai mult autonomia personală.
”Plânsul reprimat” este un indiciu al dificultății lor de a plânge. De fapt, s-a observat că multe crize de astm se termină atunci când pacientul se poate elibera plângând. În literatură există și diverse teorii psihologice: de exemplu, unii savanți au afirmat că uneori supraprotecția maternă servește la compensarea reacțiilor inconștiente de respingere față de copil, la fel cum alții au subliniat valoarea simbolică a blocajului (bronhospasm), exprimând în același timp impulsul inconștient de a cere ajutor figurii materne și reprimarea impulsului însuși, dacă se teme că cererea ar putea să nu fie acceptată.
Mama copilului astmatic este descrisă ca o persoană care, pe lângă faptul că nu și-a rezolvat conflictele de dependență emoțională de figura maternă de referință este incapabilă să găsească surse alternative de satisfacție, încercând să-și lege copilul de sine într-o relație de dependență totală, împiedicându-l să ajungă la autonomia „râvnită”.
În conflictul tipic al copilului astmatic, între nevoia de autonomie și cea de dependență de mamă, aceasta din urma ajunge să predomine grație bolii; copilul are nevoie de îngrijire și datorită simptomului se stabilește un cerc vicios.
În unele privințe, mama compensează boala copilului și ajunge „să nu-l poată iubi decât dacă este bolnav”. Boala devine atunci, pentru copil, instrumentul de menținere a relației privilegiate cu mama, ea reprezintă unul dintre avantajele secundare care însoțesc adesea bolile.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil