Există multe aspecte invizibile ale parentingului care sunt esențiale, dar adesea trecute cu vederea. Despre acestea am discutat cu psihologul Beatriz Cazurro, care ne oferă și câteva repere pentru a construi o relație autentică cu copiii noștri.
Beatriz Cazurro este psiholog, psihoterapeut și educator. În cea mai recentă carte a sa, „Atend lo invisible”, explorează o perspectivă diferită asupra relației părinte-copil, dincolo de regulile generale, pentru a ne ajuta să ne conectăm cu adevărat cu cei mici și să fim părinții de care au nevoie.
Această carte oferă o viziune nouă asupra parentingului, în care, dincolo de îndoieli și nesiguranțe, părinții sunt încurajați să devină acel loc sigur de care orice copil are nevoie.
„Adesea, ne lăsăm copleșiți de nesiguranță și vinovăție, din dorința sinceră de a face bine și de a nu provoca suferință – un paradox în care mulți părinți se regăsesc”, susține Beatriz Cazurro, psiholog, pentru jurnaliștii de la Hola.com cărora le-a acordat și un interviu.
SURSA FOTO: freepik.com @standret
Ideal ar fi să fi început deja acest proces. Totuși, vindecarea rănilor emoționale este greu de definit și nu urmează un calendar fix.
Unele răni poate nu se închid niciodată complet, dar putem învăța să le acceptăm și să trăim cu ele.
Mai important decât „a fi complet vindecați” este să ne cunoaștem pe noi înșine, să învățăm să avem grijă de propriile emoții și să ne reglăm mai bine reacțiile înainte de a deveni părinți.
În realitate, mulți oameni nu fac acest lucru din simplul motiv că nu știu cum. Apoi, odată ce devin părinți, se confruntă brusc cu sentimente, amintiri și experiențe despre care nici nu știau că există.
Vestea bună este că procesul de autocunoaștere și vindecare poate avea loc și în paralel cu creșterea copilului. Există întotdeauna o oportunitate de a începe.
Dacă ne referim la aspectele teoretice, putem vorbi despre conexiune, reglarea emoțiilor, o autoritate sănătoasă, stabilirea limitelor, fermitate și căldură emoțională.
Pentru mulți părinți, aceste concepte sunt familiare – le-au întâlnit în cărți, pe rețelele de socializare sau în discuțiile cu alți părinți.
Totuși, adevărata bază a unui parenting respectuos este mai subtilă, mai puțin vizibilă – de unde și titlul cărții – și constă într-un sentiment profund de siguranță resimțită.
Este greu de explicat în cuvinte, pentru că nu este doar un concept, ci o trăire. Putem încerca să descriem ce înseamnă siguranța pentru fiecare dintre noi, dar este dificil de transmis doar prin sfaturi sau îndrumări.
Dincolo de ceea ce facem în mod concret ca părinți, esențial este să știm cine suntem și cum ne raportăm la lume. Iar acest aspect, deși fundamental, nu este atât de des discutat.
Nu este o problemă care poate fi rezolvată individual. Mai ales mamele tind să creadă că trebuie să ofere singure această siguranță copiilor lor, dar, în realitate, este nevoie de sprijin social și de o schimbare profundă a modului în care privim copilăria.
Deși vorbim despre copilărie ca despre o etapă frumoasă, în care ne dorim să avem grijă de copii, politicile de conciliere a vieții profesionale cu cea de familie nu reflectă această preocupare.
De exemplu, în loc să căutăm un echilibru real între viața personală, familială și profesională, soluțiile propuse se rezumă adesea la prelungirea programului școlar.
Aceasta nu este doar o provocare individuală pentru părinți, ci o problemă socială de care nu se ține suficient cont și care afectează profund familiile.
Mai mult decât timpul efectiv petrecut cu copiii, contează și calitatea acestuia.
Stresul, graba, serile aglomerate cu băi, cine și pregătiri pentru a doua zi pot face dificilă oferirea acelei siguranțe emoționale de care copilul are nevoie.
Este greu să transmiți liniște și securitate atunci când ești epuizat, când nu îți mai rămâne energie sau când mintea îți este încărcată cu responsabilități rămase neterminate.
Din experiența mea, da. Eșecul apare atunci când părinții își concentrează întreaga atenție pe schimbarea copilului, fără a fi dispuși să se schimbe și ei înșiși.
De-a lungul timpului, mi-am modificat abordarea – iar acest lucru se reflectă și în cărțile mele – trecând de la lucrul direct cu copiii la lucrul cu părinții.
De multe ori, nici nu este necesar să lucrezi direct cu copilul, pentru că, analizând familia și dinamica din casă, se pot face schimbări semnificative.
Cred că majoritatea părinților care își duc copiii la terapie o fac cu intenția sinceră de a-i ajuta. Totuși, poate fi extrem de frustrant să vezi cum un copil este pregătit să facă o schimbare, dar, dacă mediul nu se schimbă odată cu el, progresul devine imposibil.
Din acest motiv, consider mai eficient să încep terapia dintr-un alt punct, evitând astfel ca cei mici să simtă că problema este la ei, să se confrunte cu frustrarea sau să își piardă încrederea într-un proces care, mai târziu, când vor fi mai mari și își vor putea influența singuri contextul, le-ar putea fi de mare ajutor.
Unii da.
Cei care vin deja conștienți de această abordare și o acceptă sunt, de regulă, implicați în proces. Iar dacă unii părinți decid să renunțe pentru că nu li se potrivește, măcar copilul nu ajunge într-o terapie inutilă, care l-ar putea face să creadă că el este problema.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil