Burnout-ul parental este o realitate tot mai prezentă în viețile multor familii, iar copiii, chiar dacă nu înțeleg în totalitate conceptul, sunt extrem de sensibili la stările emoționale ale părinților lor. Psihologul Ana Maria Zamfir a explicat, la Părinți Prezenți, modul subtil, dar profund în care copiii reacționează la stresul și tensiunea resimțite de părinți, chiar și atunci când aceștia încearcă să le ascundă.
„Da, de obicei, copiii trimit niște semnale, numai că altfel decât adulții. Ce fac copiii, de obicei, este că ei oglindesc, adică, dacă părintele este agitat și nemulțumit, dar nu vorbește despre asta, nu poate să spună și ascunde de copil ca să nu-l deranjeze sau să nu-i dea un exemplu prost.
Îi spune că `sunt într-o perioadă mai așa... dar e eu sunt bine, de fapt`. Și, atunci, transmit un un mesaj ambivalent pe care copilul îl receptează, dar înțelege că nu trebuie să vorbim foarte mult despre asta și preia el starea mea și o manifestă într-un fel”, a spus Ana Maria Zamfir la Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro.
Această oglindire a stărilor părinților poate lua forme diverse. „Copiii, de exemplu, pot manifesta revolta foarte puternic în momentul în care părintele este el însuși într-o revoltă. Dar, fiind adult, el se poate controla, știe foarte bine cum să poarte o mască socială, cum ar trebui să se poarte cu copilul, că n-ar trebui să țipe, că n-ar trebui să-l împovăreze cu starea lui și atunci nu și-o asumă.
Iar copilul, când simte că nu este autentic, ori nu se mai conectează, ori îl forțează pe părinte să se conecteze, punându-i în față foarte multe provocări, ca și cum `uite-mă, sunt aici și uite ce simți tu și fac eu în locul tău`. De multe ori ei fac chestia asta”, a mai adăugat psihologul.
Psihologul Ana Maria Zamfir ne arată cât de greu poate fi pentru părinți să recunoască semnalele transmise de copiii lor, mai ales atunci când ei înșiși sunt copleșiți de oboseală și stres.
„Este fin, într-adevăr, să poți da seama și mai ales atunci când ești în suferință. Atunci când vorbim de părinți în burnout, vorbim de niște părinți absolut epuizați. Ei nici nu-și mai dau seama și sunt pe drive-ul ăla de făcut în continuare, se simt vinovați dacă nu fac”, spune experta.
În această stare de epuizare, părinții pierd adesea abilitatea de a interpreta corect comportamentul copilului. „Cum să își dea ei seama că iritabilitate copilului este, de fapt, un semnal? Ei n-au atâta calm și atâta disponibilitate fiind atât de stresați și atât de deconectați de ei înșiși”, adaugă psihologul.
Adesea, părinții nici măcar nu realizează când sunt în burnout. Simt stres și oboseală, dar le atribuie unei „perioade stresante” sau „unei oboseli trecătoare”. Burnout-ul, însă, se instalează treptat și insidios, consumând resursele energetice și emoționale ale părinților până când acestea sunt epuizate complet.
„Simt stres, dar își spun `am o perioadă stresantă` sau `am obosit`. Auzim des sau vedem des, că nu toată lumea recunoaște. Dar de aici până la burnout mai sunt pași, se consumă încet, încet. Nu este ceva exploziv ca să fie foarte evident. Și ca să pot să-mi dau seama ar însemna, în primul rând, să mă pot vedea pe mine! Și dacă nu sunt foarte bine conectat la mine, să-mi dau seama ce se întâmplă în sufletul meu, ce se întâmplă cu nivelul meu de energie, ce se întâmplă cu echilibrul meu, atunci cum să văd eu copilul care face ceva?
Pot să o iau pur și simplu ca și o provocare. `Vrea să mă provoace, vrea să mă pedepsească, vrea să nu știu ce vrea să facă și nu vrea să facă ca mine`. Și atunci intru în luptă, intru într-o relație conflictuală cu copilul, că nu iese așa cum m-am gândit eu. Consider că el ar trebui să facă foarte multe lucruri și să demonstreze”. mai spune Ana Maria Zamfir.
Creșterea copiilor vine cu așteptări și presiuni uriașe, iar părinții sunt adesea prinși într-un conflict între dorințele lor și nevoile reale ale copiilor. Psihologul Ana Maria Zamfir subliniază că această problemă începe încă de la motivațiile inițiale pentru care decidem să avem copii.
„Cred că este o mare problemă cu ce ne propunem din start, ce vrem noi când facem copii. Fac copil, pentru ce-l fac? Îl fac ca să am o ființă pe care să o cresc și să fie extraordinară, să-l las să facă ce vrea el, dar să-și folosească maximum de potențial.
Și aici intervine un conflict. Copilul nu o să vrea să-și folosească maximum de potențial pe ce vrem noi să folosească sau pe ce considerăm noi cu mintea de adulți experimentați care am trecut prin multe.
Tendința este clar de a exagera. Asta văd și asta am trăit și eu pe pielea mea. Am tendința de a exagera uneori. Am observat că ar fi putut fi niște pericole la un moment dat, dar nu s-au întâmplat.
Ar fi putut fi și atunci eu ce fac? Trebuie să-l feresc cu tot prețul. Îl feresc de ceva: dacă nu reușește la școală?, dacă nu ia 10?, dacă nu ia de la opt în sus? Ce-o să se întâmple? Și atunci rupem copilul. De multe ori asta se întâmplă, se rup copiii”, a mai spus Ana Maria Zamfir.
URMĂRIȚI EMISIUNEA INTEGRAL:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil