Teoriile dezvoltării copilului se concentrează pe explicarea modului în care copiii se schimbă și cresc pe parcursul copilăriei. Aceste teorii abordază diferite aspecte ale dezvoltării, inclusiv dimensiunile sociale, emoționale și cognitive.
Studiul dezvoltării umane este un domeniu vast și variat. Toți avem experiență personală cu dezvoltarea, dar adesea este dificil să înțelegem cum și de ce oamenii cresc, învață și acționează în felul în care o fac.
De ce se comportă copiii într-un anumit mod?
Este comportamentul lor legat de vârstă, relațiile de familie sau temperamentele individuale?
Psihologii de dezvoltare se străduiesc să răspundă la astfel de întrebări, precum și să înțeleagă, să explice și să prezică comportamentele ce apar pe parcursul vieții.
Pentru a înțelege dezvoltarea umană, au fost formulate diverse teorii ale dezvoltării copilului, fiecare explicând aspecte diferite ale procesului de creștere umană.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Dezvoltarea copilului, de la naștere până la vârsta adultă, a fost în mare parte ignorată pe parcursul multor perioade istorice, notează verywellmind.com. Copiii erau adesea considerați simple versiuni mici ale adulților, iar progresele semnificative în abilitățile cognitive, utilizarea limbajului și creșterea fizică din timpul copilăriei și adolescenței nu primeau multă atenție.
Interesul pentru domeniul dezvoltării copilului a început să se manifeste abia la începutul secolului al XX-lea, dar inițial s-a concentrat mai mult pe comportamentele anormale. Ulterior, cercetătorii au devenit tot mai interesați de alte subiecte, incluzând dezvoltarea tipică a copilului și influențele care îi modelează creșterea.
Teoriile mai recente descriu etapele de dezvoltare ale copiilor și identifică vârstele tipice la care se petrec aceste etape de creștere.
Teoriile dezvoltării oferă un cadru pentru înțelegerea proceselor de creștere și învățare umană.
Dar de ce studiem dezvoltarea?
Ce putem învăța din teoriile psihologice ale dezvoltării?
Dacă v-ați întrebat vreodată ce motivează gândirea și comportamentul uman, înțelegerea acestor teorii poate oferi o perspectivă utilă asupra individului și societății.
O înțelegere a dezvoltării copilului este esențială, deoarece ne permite să apreciem pe deplin procesul de creștere cognitivă, emoțională, fizică, socială și educațională prin care trec copiii, de la naștere până la vârsta adultă timpurie.
De ce este important să studiem modul în care copiii cresc, învață și se schimbă? Această înțelegere este esențială pentru a putea aprecia în mod complet etapele de dezvoltare cognitive, emoționale, fizice, sociale și educaționale prin care copiii trec pe parcursul copilăriei și adolescenței.
SURSA FOTO: freepik.com @Kiwistocks
Există multe teorii ale dezvoltării copilului propuse de teoreticieni și cercetători. Unele dintre acestea sunt cunoscute sub denumirea de mari teorii ale dezvoltării, deoarece încearcă să descrie fiecare aspect al dezvoltării, adesea folosind o abordare pe etape. Alte teorii sunt considerate mini-teorii, deoarece se concentrează doar pe un aspect mai restrâns al dezvoltării, cum ar fi creșterea cognitivă sau socială.
Teoria psihanalitică a luat naștere odată cu opera lui Sigmund Freud. Prin munca sa clinică cu pacienți care sufereau de boli mintale, Freud a ajuns să creadă că experiențele din copilărie și dorințele inconștiente influențează comportamentul.
Potrivit lui Freud, conflictele care apar în fiecare dintre aceste etape pot influența personalitatea și comportamentul pe tot parcursul vieții. Freud a propus una dintre cele mai cunoscute mari teorii ale dezvoltării copilului.
Conform teoriei psihosexuale a lui Freud, dezvoltarea copilului are loc într-o serie de etape, fiecare concentrându-se pe diferite zone de plăcere ale corpului. În fiecare etapă, copilul se confruntă cu conflicte care joacă un rol semnificativ în dezvoltarea sa.
Teoria lui a sugerat că energia libidoului era concentrată pe diferite zone erogene în stadii specifice. Eșecul de a progresa printr-o etapă poate duce la fixarea în acel moment al dezvoltării, iar Freud credea că acest lucru ar putea influența comportamentul adulților.
Ce se întâmplă însă când copiii finalizează fiecare etapă? Și ce ar putea rezulta dacă un copil întâmpină dificultăți într-un anumit punct al dezvoltării? Finalizarea cu succes a fiecărei etape duce la dezvoltarea unei personalități sănătoase în viața adultă.
Nerezolvarea conflictelor dintr-o anumită etapă poate duce la fixări care vor influența comportamentul adultului.
În timp ce alte teorii ale dezvoltării copilului sugerează că personalitatea continuă să se schimbe și să crească pe tot parcursul vieții, Freud considera că experiențele timpurii joacă cel mai mare rol în modelarea dezvoltării. Potrivit lui, personalitatea este în mare măsură stabilită până la vârsta de cinci ani.
Teoria psihanalitică a fost o forță extrem de influentă în prima jumătate a secolului XX. Cei inspirați și influențați de Freud au continuat să extindă ideile acestuia și să dezvolte propriile lor teorii. Dintre acești neo-freudieni, ideile lui Erik Erikson au devenit poate cele mai cunoscute.
Teoria în opt etape a dezvoltării psihosociale a lui Erikson descrie creșterea și schimbarea pe parcursul întregii vieți, concentrându-se pe interacțiunea socială și conflictele care apar în diferite stadii de dezvoltare.
Deși teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson are unele asemănări cu cea a lui Freud, este semnificativ diferită în multe privințe. În loc să se concentreze pe interesul sexual ca forță motrice în dezvoltare, Erikson credea că interacțiunea socială și experiența joacă un rol decisiv.
Teoria sa în opt etape a dezvoltării umane descrie acest proces de la copilărie până la moarte. În fiecare etapă, oamenii se confruntă cu un conflict de dezvoltare care influențează funcționarea ulterioară și creșterea viitoare.
Spre deosebire de multe alte teorii ale dezvoltării, teoria psihosocială a lui Erikson se concentrează pe dezvoltarea de-a lungul întregii vieți. În fiecare etapă, copiii și adulții se confruntă cu o criză de dezvoltare, care reprezintă un punct de cotitură major.
Gestionarea cu succes a provocărilor din fiecare etapă duce la dobândirea unei virtuți psihologice care va influența întreaga viață.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
În prima jumătate a secolului al XX-lea, o nouă școală de gândire, cunoscută sub numele de behaviorism, a devenit o forță dominantă în psihologie. Behavioriștii considerau că psihologia trebuie să se concentreze exclusiv pe comportamentele observabile și cuantificabile, pentru a deveni o disciplină mai științifică.
Conform perspectivei comportamentale, întregul comportament uman poate fi descris în termeni de influențe ale mediului. Unii comportamentisti, precum John B. Watson și B.F. Skinner, susțineau că învățarea are loc exclusiv prin procese de asociere și întărire.
Teoriile comportamentale ale dezvoltării copilului se concentrează pe modul în care interacțiunea cu mediul influențează comportamentul și se bazează pe teoriile unor teoreticieni precum John B. Watson, Ivan Pavlov și B.F. Skinner. Aceste teorii se ocupă doar de comportamentele observabile. Dezvoltarea este considerată o reacție la recompense, pedepse, stimuli și întăriri.
Această teorie diferă considerabil de altele ale dezvoltării copilului, deoarece nu ia în considerare gândurile sau sentimentele interne, concentrându-se exclusiv pe modul în care experiențele exterioare modelează cine suntem.
Două tipuri importante de învățare care au apărut din această abordare a dezvoltării sunt condiționarea clasică și condiționarea operantă. Condiționarea clasică implică învățarea prin asocierea unui stimul care apare în mod natural cu un stimul neutru. Condiționarea operantă utilizează întărirea și pedeapsa pentru a modifica comportamentele.
Teoria cognitivă se concentrează pe dezvoltarea proceselor de gândire ale unei persoane și pe modul în care acestea influențează înțelegerea și interacțiunile cu lumea.
Teoreticianul Jean Piaget a propus una dintre cele mai influente teorii ale dezvoltării cognitive.
Piaget a introdus o idee care, deși pare evidentă acum, a revoluționat modul în care gândim despre dezvoltarea copilului: copiii gândesc diferit față de adulți.
Teoria sa cognitivă are scopul de a descrie și explica dezvoltarea proceselor de gândire și a stărilor mentale, analizând, totodată, cum aceste procese influențează modul în care înțelegem și interacționăm cu lumea.
Piaget a propus o teorie a dezvoltării cognitive pentru a explica etapele și succesiunea dezvoltării intelectuale a copiilor.
Stadiul senzoriomotor: O perioadă de la naștere până la vârsta de doi ani, în care cunoașterea unui copil despre lume este limitată la percepțiile sale senzoriale și activitățile motorii. Comportamentele sunt limitate la răspunsuri motorii simple, cauzate de stimuli senzoriali.
Etapa preoperațională: O perioadă cuprinsă între 2 și 6 ani, în care un copil învață să folosească limbajul. În această etapă, copiii nu înțeleg încă logica concretă, nu pot manipula mental informațiile și nu pot adopta punctul de vedere al altor persoane.
Etapa operațională concretă: O perioadă între 7 și 11 ani, în care copiii dobândesc o mai bună înțelegere a operațiilor mentale. Aceștia încep să gândească logic la evenimente concrete, dar întâmpină dificultăți în înțelegerea conceptelor abstracte sau ipotetice.
Etapa operațională formală: O perioadă cuprinsă între 12 ani și vârsta adultă, în care oamenii își dezvoltă capacitatea de a se gândi la concepte abstracte. În această etapă, apar abilități precum gândirea logică, raționamentul deductiv și planificarea sistematică.
SURSA FOTO: freepik.com @stocky01
Există o mulțime de cercetări privind dezvoltarea socială a copiilor, iar John Bowlby a propus una dintre cele mai vechi teorii ale dezvoltării sociale. Bowlby credea că relațiile timpurii cu îngrijitorii joacă un rol major în dezvoltarea copilului și continuă să influențeze relațiile sociale pe parcursul întregii vieți.
Teoria atașamentului a lui Bowlby a sugerat că copiii se nasc cu o nevoie înnăscută de a forma atașamente. Astfel de atașamente ajută la supraviețuire, asigurând că copilul primește îngrijire și protecție. Mai mult decât atât, aceste atașamente sunt caracterizate de modele comportamentale și motivaționale clare.
Cu alte cuvinte, atât copiii, cât și îngrijitorii se angajează în comportamente menite să asigure proximitatea. Copiii se străduiesc să rămână aproape și conectați cu îngrijitorii lor, care, la rândul lor, oferă un refugiu sigur și o bază solidă pentru explorare.
Cercetătorii au extins lucrările originale ale lui Bowlby și au sugerat că există o serie de stiluri diferite de atașament. Copiii care primesc sprijin și îngrijire consecventă au mai multe șanse să dezvolte un stil de atașament sigur, în timp ce cei care primesc îngrijire mai puțin sigură pot dezvolta un stil ambivalent, evitant sau dezorganizat.
Teoria învățării sociale se bazează pe munca psihologului Albert Bandura. Bandura credea că procesul de condiționare și întărire nu poate explica suficient toată învățarea umană.
De exemplu, cum poate procesul de condiționare să explice comportamentele învățate care nu au fost întărite prin condiționare clasică sau operantă? Conform teoriei învățării sociale, comportamentele pot fi învățate și prin observație și modelare.
Prin observarea acțiunilor altora, inclusiv ale părinților și colegilor, copiii își dezvoltă noi abilități și dobândesc noi informații.
Teoria dezvoltării copilului a lui Bandura sugerează că observația joacă un rol esențial în învățare, dar aceasta nu trebuie neapărat să implice vizionarea unui model în timp real.
În schimb, oamenii pot învăța și ascultând instrucțiuni verbale despre cum să efectueze un comportament, precum și prin observarea personajelor reale sau fictive care prezintă comportamente în cărți sau filme.
SURSA FOTO: freepik.com @dotshock
Un alt psiholog, Lev Vygotsky, a propus o teorie fundamentală a învățării, care a devenit foarte influentă, mai ales în domeniul educației. La fel ca Piaget, Vygotsky credea că copiii învață activ și prin experiențe practice.
Teoria sa socioculturală a sugerat, de asemenea, că părinții, îngrijitorii, colegii și cultura, în general, sunt responsabili pentru dezvoltarea funcțiilor de ordin superior. În viziunea lui Vygotsky, învățarea este un proces inerent social. Prin interacțiunea cu ceilalți, învățarea devine integrată în înțelegerea lumii de către un individ.
Această teorie a dezvoltării copilului a introdus și conceptul de zonă de dezvoltare proximă, care reprezintă decalajul dintre ceea ce poate face o persoană cu ajutor și ceea ce poate face pe cont propriu. Cu ajutorul altor persoane mai informate, oamenii sunt capabili să învețe progresiv și să-și mărească abilitățile și sfera de înțelegere.
După cum puteți observa, unii dintre cei mai cunoscuți gânditori ai psihologiei au dezvoltat teorii pentru a ajuta la explorarea și explicarea diferitelor aspecte ale dezvoltării copilului. Deși nu toate aceste teorii sunt pe deplin acceptate astăzi, toate au avut o influență semnificativă asupra înțelegerii noastre despre dezvoltarea copilului.
Astăzi, psihologii contemporani se bazează adesea pe o varietate de teorii și perspective pentru a înțelege cum cresc, se comportă și gândesc copiii. Aceste teorii reprezintă doar câteva dintre diversele moduri de a aborda dezvoltarea copilului.
În realitate, înțelegerea completă a modului în care copiii se schimbă și cresc pe parcursul copilăriei necesită analiza multor factori diferiți care influențează creșterea fizică și psihologică.
Genele, mediul și interacțiunile dintre aceste două forțe determină modul în care copiii cresc atât fizic, cât și mental.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil