Viața este un dans constant între plăcere și trebuință, un tango pe care fiecare dintre noi trebuie să-l învețe. Secretul nu constă în evitarea tensiunii, ci în găsirea armoniei. Să învățăm să facem ceea ce trebuie cu bucurie, să găsim sens și satisfacție în eforturile noastre. Astfel, acest dans interior devine o sursă de împlinire, nu de conflict.
În universul complex al psihicului uman, fiecare dintre noi dansează un tango continuu între plăcere și trebuință.
Acest dans delicat este explicat cu claritate de psihologul Yolanda Crețescu, care, inspirată de teoriile freudiene, detaliază conflictul interior dintre cele două „instanțe” fundamentale ale ființei umane.
”Freud spune că avem două instanțe: instanța plăcerii și instanța trebuinței. Tangoul vieții este exact această rumoare între cele două instanțe: plăcerea cu care ne naștem, noi întotdeauna vom face doar din instinctul plăcerii și trebuința care se dobândește: la unii da, la alții ba. Ce este această trebuință? Trebuie să.... reguli și limite: trebuie să vorbesc, trebuie să mănânc, trebuie să dorm, trebuie să nu deranjez, trebuie să nu înjur, trebuie să nu trebuie pe roșu....trebuie, trebuie, trebuie. Toată viața e un trebuie. Și atunci, ce să fac ca să nu devin disfuncțional?”, a spus psihologul în cadrul podcastului ZUnivers.
Dar ce înseamnă, de fapt, această tensiune? Plăcerea reprezintă tendința naturală de a urmări satisfacerea imediată, instinctuală, a dorințelor noastre. În schimb, trebuința este construită social, o rețea de „trebuie” care structurează viața noastră cotidiană: „trebuie să vorbesc, trebuie să mănânc, trebuie să dorm, trebuie să nu deranjez, trebuie să nu înjur, trebuie să nu trec pe roșu...”
Foto: Freepik@user20119892
”Disfuncția din ce vine? Doar din plăcere și n-am trebuință și fac numai ce-mi place. Când e ceva ce nu-mi place, mă duc în simptom. Sau doar în trebuință și nu mai am plăcere și exist doar să-i mulțumesc pe ceilalți. Nu-i bună niciuna, nici alta. Și atunci ce avem de făcut? Să fac ce trebuie cu plăcere. Ăsta e un traseu. Să-mi placă la școală e un traseu. Când mergem pe bicicletă prima dată - jur că n-am văzut pe unul să fie fericit atunci cân merge pe bicicletă prima dată. Dar uite că ajungem în viață să ne placă până ajungem la adicție de biciclism. Cum de s-a ajuns aici? E un traseu. E un proces care este valabil la tot ceea ce va face”, a continuat Yolanda Crețescu.
Acest echilibru nu elimină complet fricțiunea dintre plăcere și trebuință, ci o transformă într-o energie constructivă. În limbaj psihologic, aceasta se numește eustres – un stres benefic, care ne motivează să depunem efort în activitățile care ne plac.
”Și atunci acest trebuie, are nevoie să se instaleze firesc. Copilul să descopere singur ce poate, cât poate. A păstra plăcerea este să faci cu plăcere ceea ce trebuie. Și atunci avem trebuința și plăcerea care sunt întotdeauna la pachet. Într-adevăr, ele sunt fricțiuni. Există o tensiune intrapsihică acolo. De-aia avem eustres și distres. Eustresul este fac ce trebuie cu efort, dar îmi place al naibii de mult. Eu am 12 programări pe zi câteodată. Dar mor de plăcere să fac asta și să fac cu plăcere ceea ce trebuie”, a explicat psihologul Yolanda Crețescu în cadrul podcastului ZUnivers.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil