Adolescența, pe lângă faptul că este vârsta schimbărilor fizice și psihice prin excelență, este și vârsta solicitărilor, și nu mai vorbim de mici cereri precum o jucărie sau o înghețată, vorbim de cereri mult mai importante de bani și cadouri.
„Mamă, vreau scuterul”, „Tata, vrei să-mi cumperi pantofii ăia de firmă?”, „Vreau și eu iPhone”, „Vreau să-mi fac unghii false”
Vă sună cunoscut aceste fraze? Ei bine, atunci continuă să citești pentru că în acest articol vom încerca să vă dăm ceva de gândit cu privire la diferența dintre un părinte ATM și un părinte care își îndrumă copiii într-un management financiar sănătos.
Este corect să-i cumperi copiilor lucrurile pe care le doresc pentru că altfel ei sunt singurii care nu le au?
Această întrebare reprezintă o mare dilemă pentru părinții care, de fapt, au tendința de a „vrea să-și mulțumească copiii” pentru că, să-i vadă fericiți este tot ce își doresc.
Dacă combinăm această tendință parentală cu abilitățile grandioase de persuasiune ale adolescenților, obținem rezultatul final (și nu foarte satisfăcător) de a deveni „părinți ATM” și de a face pe copii „cheltuitori” și nu adevărați gânditori.
Adolescenții cer ceea ce își doresc cu mare insistență pentru că ei nu și-au dezvoltat încă pe deplin cortexul cerebral și, prin urmare, nu pot gândi 100%.
În această etapă, ei sunt instinctivi și procesul care se întâmplă în capul lor este mai mult sau mai puțin următorul: Văd ceva nou -> Îmi place (emoția fericirii) -> Îmi doresc, îmi trebuie extrem de mult. Toți prietenii mei au iPhone -> Mă simt exclus și singur (emoție de frustrare) -> Trebuie să am iPhone.
Din acest proces pleacă cererea insistentă către părinți pentru că aceștia sunt convinși că „acel obiect” îi vor face fericiți, în timp ce fără acel obiect vor fi nefericiți. Ei motivează pe baza unor emoții foarte puternice pe care le simt și pe care nu le cunosc și nu le pot gestiona.
Îți amintești câte jucării te-au pus să cumperi când erau mici și apoi le-au lăsat într-un colț nefolosite?
O jucărie are un cost mediu cuprins între 50 dele lei și 150 de lei. Un I-phone, un scuter și o pereche de pantofi de designer au un impact mult mai puternic asupra finanțelor familiei.
CÂND NU AI BANI, ESTE MAI UȘOR SĂ-ȚI EDUCI COPIII PENTRU CĂ TREBUIE DOAR SĂ LE SPUI NU, ADEVĂRATA DIFICULTATE ESTE ATUNCI CÂND ÎI AI. ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE VEZI ABILITATEA DE A ȘTI SĂ FIII CUMPĂTAT.
Sperăm întotdeauna că fiecare părinte poate atinge o situație financiară bună, dar a fi bogat nu ar trebui să coincidă niciodată cu „nepredarea alfabetizăriieduvației financiare copiilor tăi”.
Solicitările copiilor par uneori puțin excesive, dar ar trebui evaluate în ce perspectivă și context se întâmplă.
Pe de o parte, este corect ca tinerii să țină pasul cu vremurile și să nu se simtă excluși din generația lor. Pentru adolescenți grupul de prieteni este principalul punct de referință și a fi în afara lui, pentru că nu deții un scuter de exemplu, implică să simți un mare disconfort.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să urmeze tot ce face grupul „ca oile”, dar un părinte ar trebui să țină mereu cont de acest lucru.
Pe de altă parte este familia cu capacitatea ei de a cheltui banii, cu etica, cu obiceiurile ei. Familia este prima grupă în care băiatul crește și, chiar dacă în adolescență are tendința de a o dezamăgi, el trebuie să facă față faptului că nu își poate snobi complet familia mai ales când depinde și financiar de ea, nu?
Atunci când un copil face o cerere, un părinte nu trebuie să spună imediat da, nici imediat să spună nu (indiferent de câți bani au în bancă).
Ar trebui să răspundă: „Bine, pentru a lua o decizie vom evalua asta împreună”.
Fiți atenți la limbajul corpului, nu însoțiți această propoziție cu o atitudine de enervare și anxietate și nici cu una de acceptare completă care să arate că le veți deja pe plac.
Fii undeva între a te arăta înclinat spre cumpărare și a fi atent să iei în considerare diferiți factori și pentru că asta face un expert financiar: evaluează avantajele și dezavantajele fiecărei „investiții”, nu?
Fiecare copil, așa cum am spus câteva rânduri mai sus, trăiește în două contexte: cel social și cel familial.
Dacă contextul social sugerează să avem cei mai noi pantofi sport propuși de un fotbalist și vânduți cu 1000 de lei, contextul familial ar trebui să aibă în principal două obiective, educarea copiilor să prețuiască banii, oferirea copiilor cu ceea ce au nevoie.
Un părinte devine bancomat la prima insistență, la primul plâns, la prima supărare... cedează, uneori chiar dacă nu își permite.
În acest caz, mesajul pe care îl primește copilul este: ok, dacă insist suficient, voi obține ceea ce vreau și nu-mi pasă dacă tatăl sau mama nu își pot permite.
Un părinte orientator financiar va încerca mai întâi să facă o evaluare a priori și în privat, întrebându-se: Pot face aceste cumpărături? M-am gândit să investesc acești bani în altceva? Vor fi cheltuieli viitoare deja planificate? Cererea fiului/fiicei mele este rezonabilă sau este un pur capriciu?
Odată ce ai făcut acest raționament în compania soțului tău (dacă există unul), poți trece la discuții cu fiul sau fiica ta.
Important este să puneți câteva întrebări și să-i faceți pe copii să se gândească, ceva ce nu sunt încă capabili 100% să facă singuri (din motivele explicate mai sus).
În primul rând, se poate investiga nivelul de conștientizare al fiului sau al fiicei: De ce ați făcut această solicitare? Ce este atât de grozav la acest telefon, acest joc video, această cămașă încât să-l dorești atât de mult?
Apoi, dacă părintele a evaluat fezabilitatea achiziției pentru a nu se asigura că copilul se obișnuiește să aibă totul imediat, el ar putea totuși să-și explice raționamentul și să spună de exemplu:
„Am analizat cererea ta (împreună cu tatăl sau mama ta). Este cu siguranță o cheltuială mare, dar anul acesta te-am văzut implicat, angajându-te în obiectivele tale și vrem să-ți facem un cadou”.
Sau ar putea oferi cadoul cu mici îndatoriri de muncă acasă, astfel încât fiul sau fiica lui să învețe să câștige ceea ce își doresc.
Dacă, totuși, părintele a decis că este necesar să se limiteze cheltuielile și că trebuie să aleagă între un lucru și altul, poate spune:
„M-am gândit la cererea ta, dar din păcate luna aceasta voi avea diverse cheltuieli și nu fac față. Nu vreau să mă trezesc în dificultate, am putea evalua diferite opțiuni, am putea ține cont de acest lucru și să gestionăm economiile astfel încât să le cumpăr atunci când putețm sau ai putea să-mi cerei un lucru alternativ care să nu mă determine să cheltuiesc această sumă"
În fine, dacă părintele a luat în considerare imposibilitatea de a cumpăra, el sau ea nu trebuie să se simtă rău sau vinovat, ci mai degrabă să se simtă suficient de puternic și responsabil pentru a putea spune: „nu putem în acest moment, ne pare rău, înțelegi că are o valoare bună pentru tine."
Chiar dacă ne putem permite să cumpărăm copiilor noștri tot ce își doresc, important este să-i facem să înțeleagă că totul te-a costat muncă, angajament și efort.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil