Metoda Montessori identifică mâna ca organ psihic al inteligenței ca instrument de creștere senzorială a copilului: importanța atingerii și a manipulării.
Urmând metodele pedagogiei montessoriane descoperim cum inteligența copilului, dezvoltarea lui psihică și evoluția senzorio-motorie a mâinii sunt legate între ele: mâna este un organ psihic, așa cum îl definește Maria Montessori.
Mâna este un centru senzorial, deoarece copilul este foarte mic, mâinile îi transmit instinctele:
- reflexul arhaic de a strânge degetul părintelui;
- experimentarea orală care își găsește stimulul în mână de fiecare dată când nou-născutul o aduce la gură;
- primele etape ale procesului de învățare senzorială care apar inconștient de la o vârstă foarte fragedă, de exemplu în timpul alăptării, atingerea pielii moale și calde a mamei, colierul rece, puloverul mângâietor etc.
Acest organ minunat, care este mâna, realizează acțiuni reale (așa-numitele aptitudini manuale) care se vor perfecționa în timp, devenind rafinate odată cu îmbunătățirea abilităților vizuale, auditive, motorii și psiho-senzoriale.
Încetul cu încetul, pe parcursul vieții copiilor, cunoștințele dobândite instinctiv cu mâinile lor se vor întâlni cu adjectivele respective (cald, rece, moale, dur etc.) și vor deveni concepte abstracte.
Dezvoltarea corpului uman este implicată în dezvoltarea inteligenței, este cu toate organele sale de simț (nu doar cu mâna, un organ psihic).
Între 0 și 6 luni, explorarea lumii este complet senzorială. În această fază, mâna este un organ psihic extrem de important, implicat în progresul intelectual chiar și în mod instinctiv. Rolul mâinilor se perfecţionează însă între luna a 6-a şi a 7-a odată cu dobândirea poziţiei şezând şi a prinderii prin ciupire.
Între a 6-a și a 7-a lună bebelușul se bucură de un câmp vizual mai larg și mai clar (un nou-născut are un spațiu vizual nu mai mare de 20-30 de centimetri și nu complet clar). Extinderea câmpului vizual, datorită dobândirii unui management mai structurat al corpului, de la strângerea obiectelor până la stabilitatea poziției șezând, permite un câmp de explorare și mai stimulant.
Nevoile copilului merită o atenție specială aici. Noi, adulții, suntem obișnuiți să trăim și să satisfacem nevoi specifice: trebuie să ies, apoi să mă încalț, așa că deschid suportul pentru pantofi, îi pun, îi leg și sunt gata. Realitatea cu care se confruntă copiii este mult mai fragmentată, micuții noștri nu au sintetizat-o încă și de aceea nu sunt capabili să exprime așa cum știm să facem, obiective organizate și orientate cu sinteză și sistematicitate.
Copiii experimentează totul: deschiderea suportului pentru pantofi este o experiență care măsoară senzația tactilă, utilizarea forței, percepția zgomotului; a-ți pune pantofii este o altă experiență, a le lega este alta și fiecare pas are propriile sale implicații senzoriale.
Datorită fragmentării, sau mai degrabă a singularității experiențelor copilului, este ușor pentru copil să dorească să le repete, astfel încât un copil poate avea nevoie să își dea jos pantofii și să se încalțe de multe ori, în timp ce părintele (victima a prejudecăților sale) privește acel gest repetat cu ochii unui adult și îl vede ca pe o pierdere de timp, ceva inutil și „greșit”.
Dragă mamă și tată, amintiți-vă că dezvoltarea psihicului copilului, evoluția inteligenței sale și creșterea lui, înțelese în linii mari, aparțin experienței și nu se pot întâmpla fără ea.
Lăsați copilul să experimenteze acest lucru și, în limitele siguranței sale, lăsați-l să o facă singur.
Între timp, este necesar să se permită copiilor să-și desfășoare activitățile la vedere: părinții trebuie să țină cont de copil, dar nu trebuie să interfereze cu munca lui. Copilul are dreptul de a desfășura activități individuale și de a greși, un copil care greșește, repetă și încearcă din nou se va putea corecta cel mai probabil (proces de autocorecție). Părintele care urmează metoda Montessori este cel care îi arată copilului utilizarea unui material și apoi se dă deoparte și îi lasă copilului terenul de testare.
Să ne gândim la activitatea de decantare: un copil de la 9 luni încolo poate decanta independent, copiii mai mari pot decanta obiecte mici, cei mai mici pot decanta obiecte mari; de la 18 luni se poate practica si decantarea de perfecționare cu apa.
Le arătăm copiilor cum să treacă apa dintr-un bazin în altul, dintr-o sticlă în alta; cum se decanta orezul, leguminoasele uscate, chiar si cu ajutorul lingurilor, paharelor sau orice altceva. Odată demonstrată procedura, părintele, îngerul păzitor al copilului său, trebuie să facă un pas înapoi și să se plaseze într-o stare de simplă observație, intervenind doar dacă siguranța copilului este în pericol; orice eroare inofensivă este, totuși, dreptul copilului..
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil