„Poate” este unul dintre cele mai des folosite cuvinte în trusa parentală și, se dovedește, unul dintre cele mai problematice.
Utilizarea cuvântului „poate” ca răspuns este adesea cea mai rațională modalitate de a interacționa cu un copil. „Mergem în parc după ce venim acasă de la școală?” Ei bine, acest lucru depinde de cum a fost ziua. Depinde de ce vom avea de pregătit pentru cină. Depinde de vreme și dacă noi, părinții, suntem destul de energici pentru a ieși din casă. Toate acestea contribuie la un „poate” fără forme precise.
De multe ori, părinții folosesc cuvântul „poate” pentru a evita consecințele imediate ale unui refuz. A spune copilului că o excursie în parc este puțin probabilă după școală ar putea duce la dezamăgire și potențiale conflicte. Alți părinți pot amâna să spună „nu” unei cereri rezonabile pentru a evita sentimentul de vinovăție. Există și părinți care sunt cu adevărat nesiguri în legătură cu răspunsul lor și au nevoie de timp sau de informații suplimentare. În toate aceste situații, amânarea deciziei cu un răspuns fără angajament poate părea cea mai potrivită mișcare tactică.
Aceasta poate fi o tactică, dar ascunde în sine o bombă cu ceas emoțională.
Copiii cărora li se răspunde cu „poate”, „vom vedea” sau „trebuie să mă gândesc” sunt lăsați în incertitudine. În timpul acestei așteptări, își umplu mintea cu diverse scenarii, atât pozitive, cât și negative, în funcție de experiența și starea lor emoțională. Pentru un copil optimist, acest „poate” poate declanșa o zi de visare la joaca din parc. Însă pentru un copil anxios, acest cuvânt poate transforma o zi întreagă într-o așteptare chinuitoare a unor vești nefavorabile.
Reacțiile slabe la incertitudine nu sunt o trăsătură negativă a caracterului. Suntem oameni. Conform unui articol din 2019 publicat în jurnalul Frontiers in Psychology, cercetătorii de la Universitatea Tufts au sugerat că în fața situațiilor incerte, oamenii creează simulări mentale pentru a anticipa rezultatele. De cele mai multe ori, aceste simulări au o nuanță negativă. Această negativitate transformă incertitudinea într-o experiență neplăcută. De fapt, incertitudinea pare să fie plăcută doar în contextul jocurilor sau al divertismentului, cum ar fi romanele de mister sau evenimentele sportive.
Dar viața de familie nu este o poveste polițistă sau un joc. Și prea mulți de „poate” care se transformă în „nu” pot aduce copilului o serie de experiențe neplăcute care, în cele din urmă, vor submina încrederea în părinte.
Cuvântul „poate” în lumea copiilor reprezintă o graniță subțire între aprobare și nesiguranță. Incertitudinea poate îndemna copiii să-și asume propria decizie. Un copil căruia i se spune „poate” să se uite la televizor va interpreta asta ca o aprobare tacită de a face exact asta. La fel și în cazul unui copil căruia i se spune „poate” că poate savura un suc - este probabil să se rezume la aceasta. Atunci când limitele nu sunt bine stabilite, există un pariu rațional că un „poate” este echivalent cu un „da”.
SURSA FOTO: freepik.com @cookie_studio
Asta înseamnă oare că părinții ar trebui să fie fermi și să aibă toate răspunsurile pregătite în momentul în care un copil le adresează o întrebare sau o cerere? Cu siguranță nu! Aceasta ar fi o așteptare nerealistă. Ba mai mult, este important ca cei mici să înțeleagă că părinții lor nu au întotdeauna un răspuns definitiv. Cu toate acestea, absența unui răspuns și efortul de a-l căuta nu trebuie confundate cu nesiguranța voită. Un „poate” care nu este urmat de eforturi autentice de a ajunge la o decizie, fie ea un „da” sau un „nu”, poate crea impresia că părintele ezită și nu este hotărât.
Înlocuirea cuvântului „poate” din arsenalul parental presupune să-l înlocuim cu răspunsuri mai categorice și proactive. În anumite situații, în care părintele încearcă doar să amâne vestea neplăcută, ar putea fi mai înțelept să răspunzi cu un ferm „nu” și să gestionezi reacția ulterioară. Sau, dacă sentimentul de vinovăție asociat cu refuzul este copleșitor, poate fi o ocazie bună să te întrebi dacă „nu” este cu adevărat răspunsul potrivit. Poate că ar trebui să te gândești la ce se întâmplă dacă spui „da”. În multe cazuri, un „da” duce doar la un moment plăcut. Totuși, dacă „da” este ceea ce simți că trebuie să spui, atunci trebuie să o faci cu siguranță și să urmezi acțiunea.
Sunt situații reale în care părinții au nevoie de mai multe informații înainte de a da un răspuns definitiv. Într-un astfel de caz, copilul ar putea beneficia de înțelegerea informațiilor necesare. Dacă colectarea acestor informații necesită timp, părinții ar putea implica copilul în acest proces, stabilind chiar și o dată-limită: „Vom lua o decizie cu privire la parc după ce verificăm prognoza meteo la ora 14:00.”
Negație directă: „Nu este posibil în acest moment, deoarece acest lucru nu este în concordanță cu regulile noastre de sănătate și siguranță.”
Afirmație directă: „Da, poți face asta. Cu toate acestea, să așteptăm până la sfârșitul săptămânii, când vom avea mai mult timp liber pentru a ne bucura împreună de această activitate.”
Afirmație cu îndeplinirea sarcinilor: „Desigur, putem merge la film, dar înainte trebuie să ne asigurăm că toate temele sunt făcute.”
Întârzierea din cauza circumstanțelor exterioare: „Voi lua o decizie privind petrecerea de la sfârșitul săptămânii când vom primi informații despre condițiile meteorologice și alte detalii relevante.”
Întârzierea pentru că aveți nevoie de mai mult timp: „Îți voi da un răspuns cu privire la excursia la muzeu după ce discutăm cu ceilalți părinți și avem o imagine mai clară a detaliilor”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil