Prietenul imaginar joacă un rol important în creștere, în special în dezvoltarea emoțională și relațională a copiilor. Să vedem împreună ce este.
Prietenul imaginar al copiilor este foarte frecvent la grupa de vârstă de la doi la opt-nouă ani. Să vedem împreună care sunt motivele pentru care apare și de ce unii copii nu îl au, ce rol poate avea în creștere, la ce vârstă dispare în general, când și dacă este caz, lăsați părinții să-și facă griji.
Poate fi o „entitate” complet inventată sau un obiect real pe care imaginația copiilor îl aduce la viață dându-i nu doar un nume, ci și propria personalitate.
Mulți părinți la un anumit moment al copilăriei, în unele cazuri foarte devreme în jurul vârstei de doi ani, în altele mai târziu, se trezesc nevoiți să se ocupe de prietenul imaginar al copilului lor, care pentru câteva luni, uneori chiar și ani de zile, cere să stabilească un loc in plus la masa, pentru a adauga un scaun, pentru a-i face loc pe canapea.
Putem interpreta prietenul imaginar ca pe o soluție creativă pe care copilul o găsește pentru a face față propriilor conflicte interne.
Este un ajutor pe care copilul îl creează cu propria imaginație pentru a se adapta mai bine momentelor de tranziție precum abandonarea scutecului, începerea grădiniței cu despărțirea ulterioară de părinți sau condiții care pot genera anxietate și îngrijorare precum nașterea unui frate sau mutarea în alt oraș.
În unele cazuri poate deveni o reacție reală, cu o valoare de liniște și confort, pe care copilul o pune în aplicare atunci când se confruntă cu situații dureroase precum doliu care îl face să piardă o figură de referință importantă precum un bunic sau un unchi.
În toate aceste cazuri, prietenul imaginar devine un fel de umăr pe care să plângă, poate fără să fie văzut de ceilalți, un suport pentru a contracara durerea și furia din cauza pierderii.
Un prieten imaginar poate fi un suport important pentru creștere. Dintre numeroasele funcții ale însoțitorului imaginar, trebuie adăugată și aceea de a fi folosit ca purtător de cuvânt al sentimentelor care sunt deosebit de dificile sau dureroase de exprimat pentru un copil.
De fapt, este mai ușor pentru copil să proiecteze sentimente precum ura față de un frate nou-născut sau mânia față de părinții săi asupra unui partener imaginar și să le comunice în această formă, mai degrabă decât să admită că aceste sentimente îi aparțin lui însuși.
Prietenii imaginari ai copiilor devin astfel nu doar tovarăși de joacă, ci și adevărate supape de degajare pe care să reverse orice frustrare, fie ea mică sau mare.
De asemenea, nu este de mirare că prietenul imaginar poate avea nu numai caracteristici pozitive, ci și negative. Acestea sunt slăbiciunile pe care copilul le proiectează asupra altcuiva decât el însuși, tocmai pentru a le putea gestiona mai ușor.
Crearea unui prieten imaginar trebuie concepută ca o reacție sănătoasă. S-ar putea spune că este dovada că copilul își salvează propria sănătate mintală prin relație și prin capacitatea de a se pune în locul celuilalt, folosindu-și imaginația pentru a-și gestiona propriile emoții.
Adultul vorbește singur atunci când are o problemă sau se simte fragil, fără a fi nevoie să „vizualizeze” dialogul creând altceva decât el însuși. Dimpotrivă, copilul are nevoie să proiecteze asupra celuilalt tot ceea ce îl tulbură sau îl sperie.
Dar dacă a avea un prieten imaginar este un fenomen foarte răspândit și normal, la fel și a nu avea unul.
Crearea unui prieten imaginar, de fapt, nu este o prerogativă absolută a copilăriei, deoarece copiii diferă foarte mult în ceea ce privește capacitatea lor imaginativă. Dacă copilul are sau nu un prieten imaginar, așadar, nu ar trebui să fie o sursă de anxietate pentru părinți.
Prietenul imaginar apare în general în jurul vârstei de doi sau trei ani, perioadă pe care psihologia dezvoltării o identifică cu nașterea gândirii magice și creative. Este și momentul în care copilul se confruntă cu marea provocare de a se conecta cu ceilalți.
În această direcție, prietenii, fie că sunt reali sau imaginari, joacă un rol cheie, deoarece îi permit copilului să experimenteze capacitatea lui de a relaționa cu ceilalți.
„Vârful” prezențelor născute din imaginația copilăriei se înregistrează în general în jurul vârstei de șapte ani: conform unor studii realizate de Universitatea din Washington, în jurul acestei vârste se poate calcula că aproape două treimi dintre copii interacționează cu un prieten care este rezultat al imaginației lor.
Dar, așa cum nu există un moment precis în care prietenul imaginar să-și facă apariția, nu există nici o vârstă precisă la care să dispară.
Este necesar să păstrăm cel mult zece-unsprezece ani ca referință pentru a distinge între un fenomen sănătos și unul care poate duce la patologie, chiar dacă prietenul imaginar dispare în general în jurul vârstei de opt-nouă ani.
În realitate, dispare la sfârșitul unui lung proces de creștere care l-a făcut pe copil să fie capabil să-și exprime sentimentele, emoțiile, conținuturile care îi sunt mai dificile și mai problematice, atât de mult încât le-a încredințat mai întâi unui prieten imaginar
În esență, prietenul imaginar care a fost obișnuit să crească face loc altor experiențe de creștere care, totuși, se dezvoltă din ce în ce mai mult în realitate. Prietenul imaginar nu mai este de folos și se „transformă” în dialogul intern care caracterizează viața de adult.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil