Există răni care nu sângerează, dar dor în tăcere ani la rând. Nu le putem vedea, dar le simțim în cele mai intime momente. Uneori, ne afectează modul în care îi percepem pe cei pe care îi iubim. Alteori, apar sub forma acelui nod în piept care ne strânge când cineva drag pare să se îndepărteze, chiar dacă, în realitate, doar a întârziat să răspundă la un mesaj.
Rana abandonului nu este întotdeauna rezultatul unui abandon fizic. Uneori, ea prinde rădăcini în case pline de oameni, dar goale de prezență emoțională.
Poate proveni de la părinți care au fost acolo din punct de vedere fizic, dar absenți din punct de vedere afectiv. Se poate forma în îmbrățișări care nu au venit niciodată, în cuvinte de alinare care au fost amânate sau în nevoi emoționale care au rămas fără răspuns.
Pe măsură ce creștem, copilul interior care a suferit din lipsa acestor lucruri rămâne în noi. Iar cel mai des, încearcă să regăsească ceea ce a lipsit… în relațiile de iubire.
Iată cinci semne că rana abandonului din copilărie ar putea influența relațiile tale de cuplu, conform bebesymas.com.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Nu e vorba doar că te deranjează lipsa unui răspuns la mesaj. E mai profund de atât: simți un gol apăsător. Ca și cum tăcerea ar însemna respingere. Ca și cum orice distanță, oricât de mică, ar prevesti o despărțire.
Îți spui că „exagerezi”, dar disconfortul este real.
Exemplu: Totul merge bine cu partenerul tău, dar într-o zi are o stare proastă și devine mai retras. Tu interpretezi imediat că nu te mai iubește. Îl întrebi dacă e în regulă, dacă ai greșit cu ceva, dacă mai sunteți bine împreună.
Ai nevoie de reasigurări, nu o dată, ci de mai multe ori. Nu e obsesie. E teamă. O teamă adâncă, din copilărie. Nu neapărat frica de a pierde acea persoană, ci de a retrăi acel sentiment dureros: „o să mă lase singur(ă)”.
Ai un fel de radar emoțional extrem de fin. Simți imediat orice schimbare de dispoziție. Și când simți distanță, faci orice ca să te reconectezi: îți înăbuși nevoile, îți estompezi opiniile, devii mai mic(ă) sau mai mare decât ești cu adevărat, orice, doar să eviți un conflict sau o despărțire.
Traducere emoțională: În copilărie, ai învățat că dragostea e instabilă (un tipar de atașament dezorganizat). Ai învățat că trebuie „să te porți frumos”, să nu deranjezi, să nu ceri prea mult, ca să fii iubit(ă).
Iar acum, fără să-ți dai seama, continui să te comporți așa.
Chiar și atunci când totul merge bine, o parte din tine se așteaptă ca partenerul să plece. E ca și cum ai trăi mereu cu o umbrelă emoțională deschisă, doar ca să fii pregătit(ă). Nu te poți relaxa complet.
Uneori chiar testezi partenerul: provoci un mic conflict, spui ceva dureros, doar ca să vezi dacă rămâne. E un test inconștient, dar dureros.
Exemplu: Tocmai când începi să te îndrăgostești mai mult, te cuprinde o frică inexplicabilă. Brusc, devii distant(ă), ironic(ă), „independent(ă)”. Dar în interior, tot ce îți dorești e o îmbrățișare lungă și caldă.
Când te desparți de cineva, nu doare doar ruptura în sine. Doare mai ales sentimentul de a fi singur(ă). Singurătatea devine o amenințare, nu o simplă stare de fapt.
De aceea, uneori intri în relații care nu sunt sănătoase. Pentru că, în mintea ta, e mai sigur să fii cu cineva, chiar și nepotrivit, decât să fii singur(ă) cu propriile frici.
Reflecție: Mulți oameni care poartă rana abandonului nu fac diferența între „singurătate” și „abandon”. Dar sunt lucruri diferite. Singurătatea e reală. Abandonul e emoțional, simți că, dacă nu ești iubit(ă), nu exiști.
Dai totul. Rapid. Cu intensitate. Te implici emoțional foarte repede. Dar atunci când celălalt nu răspunde la fel, suferi. Pentru că nu e vorba doar despre iubire.
Este, de fapt, o căutare de apartenență. Ca și cum partenerul ar fi promisiunea că, de data asta, cineva va rămâne.
Exemplu: Dacă partenerul îți spune „am nevoie de puțin spațiu”, tu auzi „nu te mai vreau”. Deși e o nevoie sănătoasă și firească, pentru tine sună a respingere.
Pentru că, în mintea ta, „spațiu” înseamnă „la revedere”.
Să recunoști aceste semne nu înseamnă să te învinovățești, ci să începi să te înțelegi mai bine. Nu ești „prea intens”. Nu ești „exagerat”. Încerci, alături de partenerul tău, să repari ceea ce copilăria nu a reușit să sprijine. Și asta nu este o slăbiciune. Este umanitate pură.
Vindecarea rănii abandonului nu înseamnă să nu mai ai nevoie de iubire, ci să nu o mai cauți cu disperare, ca pe un colac de salvare.
Înseamnă să înveți să-ți oferi ție însuți ceea ce cândva ți-a lipsit. Iar de acolo, să alegi un partener nu ca să te salveze, ci ca să meargă alături de tine, ca un egal.
Pentru că niciodată nu ai fost insuficient. Ai fost doar un copil care avea nevoie de mai multă iubire decât a primit. Și astăzi meriți relații care să nu te facă să cerșești ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să-ți fie dintotdeauna un drept: liniștea de a ști că ești iubit(ă).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.