Copiii considerați „de aur” se confruntă adesea cu perfecționism, stimă de sine scăzută și dificultăți în relațiile de adult.
Sindromul copilului de aur este o dinamică familială în care părinții își percep și tratează copilul ca fiind perfect. Aceștia îl copleșesc cu laude și atenție, fără a-l responsabiliza pentru comportamentele nepotrivite.
Ca urmare, unii copii de aur dezvoltă o viziune arogantă și egocentrică asupra lumii.
În același timp, părinții le impun standarde extrem de ridicate, ceea ce îi face să-și definească valoarea personală prin succesele și eșecurile lor. Dacă au frați, aceștia sunt adesea ignorați sau chiar transformați în „țapi ispășitori”.
Această dinamică apare frecvent în familiile în care unul sau ambii părinți au o tulburare de personalitate narcisică (NPD) sau prezintă tendințe narcisiste. Totuși, cercetările în acest domeniu sunt limitate.
„Este important de reținut că `sindromul copilului de aur` este doar un termen, nu un diagnostic clinic”, explică psihologul Kate Eshleman, conform health.clevelandclinic.org. „Nu există o definiție medicală clară a acestui concept, iar studiile sunt puține. Totuși, înțelegerea acestui fenomen îi poate ajuta pe oameni să-și analizeze mai bine trecutul și să găsească modalități de vindecare.”
SURSA FOTO: freepik.com @stopaminsk
Te întrebi dacă ai sindromul copilului de aur? Dr. Kate Eshleman spune că aceste opt trăsături sunt indicii clare.
Interacțiunile sociale ne ajută să descoperim cine suntem, la ce suntem buni și care este locul nostru în lume.
Însă, pentru mulți copii de aur, părinții narcisici perturbă acest proces sau chiar îl controlează complet.
Ei creează o identitate rigidă pentru copil, una care nu este autentică și nici stabilă.
Pe măsură ce cresc, acești copii:
Au dificultăți în a-și găsi sinele autentic.
Își adaptează personalitatea pentru a-i mulțumi pe ceilalți.
Le este greu să ia decizii sau să fie independenți.
Mulți copii de aur cresc cu convingerea că iubirea părinților lor este condiționată de performanțele lor.
Drept urmare, își sacrifică propriile nevoi pentru a „câștiga” afecțiunea celorlalți. Această tendință poate duce la:
Perfecționism extrem.
Exploatare din partea altora.
Resentimente și epuizare emoțională.
„Unii copii de aur ajung să creadă că nu pot greși, deoarece părinții lor nu îi fac responsabili pentru faptele lor”, explică Dr. Eshleman.
Această lipsă de responsabilitate poate duce la:
Dificultăți în a-și cere scuze sau a empatiza cu ceilalți.
Tendința de a da vina pe alții.
Incapacitatea de a accepta critici constructive.
Probleme cu gestionarea emoțiilor, inclusiv crize de furie.
Comportamente exagerate pentru a atrage atenția.
Mulți copii de aur cresc crezând că sunt superiori celorlalți și că merită un tratament special. Însă, confruntarea acestui sentiment cu realitatea poate fi extrem de dificilă și frustrantă.
Parentificarea este frecventă în rândul copiilor de aur. Atunci când un copil este pus pe un piedestal, asupra lui sunt proiectate așteptări nepotrivite vârstei.
De exemplu:
Preluarea responsabilităților financiare ale familiei.
Îngrijirea fraților mai mici.
Alocarea întregului timp liber studiului.
Acești copii nu au ocazia să-și trăiască copilăria cu adevărat.
În familiile cu un copil de aur, rivalitatea între frați este frecventă. Când un singur copil primește toată atenția și aprecierea părinților, ceilalți pot deveni geloși sau se pot simți ignorați.
„Acest dezechilibru afectează nu doar relațiile dintre frați, ci și modul în care aceștia își percep părinții”, explică Dr. Eshleman.
Copilăria ar trebui să fie despre descoperire, greșeli și asumarea de riscuri. Însă, copiii de aur sunt adesea presați să fie perfecți.
„Părinții lor așteaptă excelență – și îi învață și pe ei să aibă aceleași așteptări nerealiste”, spune Dr. Eshleman. „Dar perfecțiunea este imposibil de atins. Din această cauză, mulți copii de aur se confruntă cu anxietate și cu o teamă puternică de eșec, care persistă și la vârsta adultă.”
Copiii de aur par să aibă încredere în ei, dar această stimă de sine este adesea fragilă, pentru că se bazează pe realizările lor sau pe aprobarea părinților.
Dacă nu performează conform așteptărilor, se pot simți lipsiți de valoare.
SURSA FOTO: freepik.com @kichigin
Trăsăturile asociate sindromului copilului de aur pot avea un impact pe termen lung, manifestându-se și la vârsta adultă. Dar cum se exprimă acestea?
Dr. Eshleman explică faptul că, de multe ori, pot apărea următoarele:
„Când ești crescut să privești lumea printr-o perspectivă nerealistă, îți formezi așteptări nerealiste despre tine și despre ceilalți”, spune dr. Eshleman.
Deși nu toți copiii de aur dezvoltă o tulburare de personalitate narcisică, este frecvent ca ei să adopte tipare de gândire și comportament narcisiste.
Unii copii de aur reacționează la presiunea părinților fie printr-o perfecțiune extremă, fie prin răzvrătire sau chiar prin comportamente autodistructive.
Autosabotajul le oferă un sentiment de control asupra identității lor și, în același timp, îi împiedică să afle dacă ar fi reușit cu adevărat.
Creșterea într-un mediu în care dragostea este condiționată poate face ca relațiile de adult să fie extrem de dificile. Copiii de aur pot deveni dependenți emoțional, manifestând anxietate în relații sau chiar comportamente obsesiv-compulsive.
În alte cazuri, pot evita relațiile pentru a se proteja de posibila respingere.
Mulți oameni se tem că nu sunt așa cum sunt percepuți de ceilalți și că nu merită aprecierea sau laudele primite.
Pentru copiii de aur, acest sentiment poate fi și mai accentuat – ei simt că joacă un rol, în loc să își trăiască viața autentic.
Presiunea și traumele trăite în copilărie pot duce la epuizare emoțională, anxietate și depresie, chiar dacă nu întotdeauna într-o formă suficient de severă pentru a primi un diagnostic.
Sindromul copilului de aur poate avea efecte de lungă durată, dar există modalități prin care poți începe procesul de vindecare și îți poți construi relații mai sănătoase.
Dr. Eshleman recomandă:
Un specialist te poate ajuta să înțelegi cum experiențele din copilărie îți influențează viața de adult și să îți schimbi tiparele de gândire și comportament.
„Poate fi un proces dificil”, recunoaște dr. Eshleman, „dar este esențial să ai un profesionist care să te susțină.”
Dacă te consideri un supraviețuitor al abuzului narcisist, un grup de sprijin poate fi un pas important în procesul de recuperare.
Dacă nu, bazează-te pe persoanele în care ai încredere pentru a te ghida și susține.
Nu ești o extensie a părinților tăi. Ai propriile gânduri, dorințe și pasiuni.
Acordă-ți timp să te explorezi: scrie afirmații pozitive, încearcă un hobby nou, învață ce înseamnă iubirea și îngrijirea de sine și începe să le practici!
Ce situații îți provoacă anxietate sau disconfort? Observă-ți reacțiile emoționale și încearcă să le înțelegi.
Conștientizarea este primul pas spre schimbare.
Fie că alegi să ții un jurnal, să meditezi, să faci yoga sau să te plimbi zilnic timp de 30 de minute, încearcă să îți aduci atenția în prezent.
Această practică te poate ajuta să îți reduci stresul și să îți vindeci copilul interior.
Felul în care ai fost crescut îți poate influența viața, dar nu îți determină destinul. Cu efort și sprijin, poți depăși provocările și îți poți descoperi adevărata identitate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil