Când un copil refuză constant indicațiile unui adult, când pare că se împotrivește din principiu, părinții și profesorii se grăbesc să pună o etichetă: „opoziționism”. Însă, așa cum subliniază expertul în educație și parenting Oana Moraru, această etichetă este adesea o iluzie.
Nu există o tulburare de opoziționism în sine, ci doar simptome care apar în cadrul unei relații disfuncționale. Copilul nu este „defect”, iar opoziția sa nu este un diagnostic, ci un răspuns la felul în care adultul gestionează relația cu el.
„Nu există tulburare de opoziționism. Nu poți spune că un copil are ceva inerent defect dacă acesta se manifestă numai în relație.
Nu e o afecțiune ceva ce se explică prin simptomele ei şi invers.
În general, spunem că un copil este opoziționist pentru că nu vrea mai nimic. Şi credem că refuză mai tot timpul pentru că e opoziționist.
O prostie!” scrie Oana Moraru pe pagina sa de Facebook.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Oana Moraru povestește o experiență din cariera sa:
„Odată, un profesor m-a rugat să aflu dacă X suferă de opoziționism. L-am întrebat de ce vrea să ştie. Mi-a răspuns că tratamentul e diferit la opoziționişti. Diferit, în sensul dresajului comportamental”.
Această mentalitate, în care copilul trebuie „corectat” ca un animal care învață comenzi, reflectă o abordare rigidă și superficială a educației.
În loc să caute sursa problemei în relația copil-adult, unii profesori și părinți preferă soluțiile rapide, bazate pe recompense și pedepse, fără să înțeleagă ce anume îl face pe copil să respingă autoritatea.
SURSA FOTO: freepik.com @Frolopiaton Palm
„Opoziționismul este simptomul unei relații inițiate nepotrivit de adult”, explică Oana Moraru.
Când un copil refuză regulile sau devine încăpățânat, prima întrebare pe care ar trebui să și-o pună adulții nu este „ce e în neregulă cu el?”, ci „ce e în neregulă cu modul în care mă raportez eu la el?”.
„În afara diagnosticelor complexe, cu întârzieri în dezvoltare, opoziționismul e o invenție a adultului exasperat, care nu vede ce anume din dinamica introdusă de el a dus copilul la reflexe încăpățânate de blocare şi respingere.
Când adultul se schimbă, începe şi copilul s-o facă”, susține Oana Moraru.
În loc să caute soluții externe sau să pună etichete, părinții și profesorii ar trebui să analizeze cum interacționează cu copilul, ce ton folosesc, câtă încredere îi oferă și cât de mult îl respectă. Doar printr-o schimbare autentică a relației, copilul poate învăța să coopereze fără să simtă nevoia de a se împotrivi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil