Ajută fără a deveni prea critic sau supraprotector, lăsând copilului spațiu pentru a-și găsi propriile soluții și a se simți împlinit. Stima de sine are semnificații diferite în funcție de vârstă și este important să știi cum să te comporți.
Critica excesivă și cuvintele dure pot submina stima de sine. Atunci când există o lipsă de dialog între părinți și copii și neînțelegerile cresc, riscul este dezvoltarea unor sentimente de frică și incapacitate care pot duce și la consecințe extreme.
Întărirea stimei de sine a copiilor încă de la o vârstă fragedă și menținerea unui dialog deschis este cheia creșterii încrederii în abilitățile lor și în ei înșiși.
Stima de sine începe să se formeze încă de la naștere și capătă semnificații diferite în funcție de vârstă. Sub vârsta de doi ani vorbim despre grija iubitoare, adică despre sentimentul pentru cel mic că cineva are grijă de nevoile lui.
De la 2 ani încoace, modul de a simți se schimbă și primează simțul stăpânirii obiectelor, mișcărilor și de a fi eficient: tot ceea ce dă sens forței, chiar și fizice, este o componentă care se alătură celei dezvoltate anterior și care formează baza stimei de sine.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât părintele are mai multă influență asupra dezvoltării stimei de sine. Este necesar să-i oferi sprijinul potrivit și să-ți lași copilul să crească cu încrederea de a putea face față obstacolelor mici și mari.
Părintele nu trebuie să critice excesiv, pentru că riscul este să-l facă pe copil să experimenteze sentimentul de a nu putea face lucruri și să-și slăbească abilitățile. Totuși, trebuie să fim atenți și la protecția excesivă, un părinte supraprotector care intervine în locul copilului îi trimite înapoi ideea de a nu fi suficient de capabil sau de bun.
Ajutorul de la părinte nu trebuie deci să fie o mișcare directă, ci doar un sprijin. Ajută mai mult să găsești un spațiu de dialog și să se încurajeze copilul să se deschidă și apoi să-și găsească propriile soluții, decât să se intervină direct sau să se opună acestora.
În jurul vârstei de 12 ani, copiii încetează să mai fie copii și manifestă o mai mare sensibilitate la judecata celorlalți, în special a semenilor lor. Încep diverse încercări de autonomie, care astăzi sunt accelerate de noile tehnologii.
Acesta este un moment delicat, de multe ori părinții nu mai recunosc copilul pe care l-au crescut în copilărie. Cu toate acestea, schimbările de atitudine și comportamentul rebel ascund o cerere de conexiune și de înțeles .
În această etapă, părinții pot deveni hipercritici și copiii încep să acumuleze o serie de eșecuri, de obicei la școală. Adulții sunt incapabili să recunoască punctul de vedere al copilului lor, critica este inconsecventă și devine greu de înțeles pentru copil, cu un impact puternic asupra stimei de sine.
Nu doar critica creează situații potențial extreme. Când părinții nu sunt pe aceeași lungime de undă, când unul este hipercritic și celălalt prea protector, sau nu intervine, îi creează copilului convingerea că trebuie să creeze alianțe speciale pentru a putea gestiona relația cu părinții.
Trebuie să existe referințe chiar și atunci când există o diversitate de opinii, copiii au nevoie de un exemplu, de un ghid, să știe că există un adevărat spațiu de ascultare. Este în regulă să ai reguli și valori, dar nu ar trebui să existe un „nu ” a priori.
Dacă această formă de comunicare lipsește, copiii vor căuta mijloace de evadare, rușinea va deveni predominantă și stima de sine va fi redusă, simțind doar un mare sentiment de eșec. Toate elementele care pot conduce copiii la acțiuni tragice nu numai față de ceilalți, ci și față de ei înșiși, cum ar fi autovătămarea sau problemele alimentare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil