Există multe tehnici prin care ne putem educa copiii, dar niciuna dintre ele nu include tăcerea ca formă de pedeapsă. De fapt, tăcerea înțeleasă ca formă de pedeapsă constituie o practică în cadrul abuzului asupra copiilor.
De multe ori am auzit de „tratamentul tăcerii”. Nu suntem întotdeauna conștienți de ceea ce implică această acțiune sau de consecințe.
„Tratamentul tăcerii” se referă la o practică psihologică pasiv-agresivă. Constă în întreruperea oricărui fel de comunicare cu victimele (în acest caz, cu copilul), creând astfel un mare sentiment de gol și neputință. În plus, această acțiune este însoțită de alte atitudini, precum răceala și distanța. Dacă această atitudine este dăunătoare adulților, care au reușit să se dezvolte ca oameni, ne putem face o idee despre consecințele grave ale acestui comportament atunci când victima este un copil.
Ori de câte ori lăsăm un copil deoparte și nu mai vorbim cu el provocăm o scădere a stimei de sine. Gândurile copiilor sunt foarte diferite de cele ale adulților, așa că este ușor să-i vezi pe copii simțindu-se „inutili” sau „nedemni” de iubirea părintească.
În consecință, acești copii ajung să fie adolescenți și adulți cu serioase dificultăți în luarea deciziilor, precum și în relația cu ceilalți.
Copiii, încă de la naștere, creează întotdeauna un atașament sigur cu părinții lor. De asemenea, dacă ne uităm la societate, la maturitate continuăm cu acest atașament care ne oferă confort în cele mai grele momente. Ne oferă siguranță și știm că întotdeauna va exista cineva care ne va asculta, ne va sprijini și ne va înțelege.
Cu toate acestea, atunci când „tratamentul tăcerii” este realizat cu copiii, aceștia se simt nesiguri și neputincioși, ceea ce le afectează foarte mult dezvoltarea.
În ciuda faptului că mulți adulți pot gândi altfel, copiii au o mare tendință de a se învinovăți pentru orice: indiferent de situația din familie, este o tendință copilărească să creadă că a fost vina lor și că nu sunt iubiți. Când aplicăm tăcerea, se întâmplă exact același lucru. Astfel, este ușor de înțeles că un copil supus acestor practici va ajunge să dezvolte o gravă lipsă de încredere în sine și nu va crede niciodată că merită tot ce primește în viață.
SURSA FOTO: freepik.com @gzorgz
Având în vedere consecințele pe care aceste practici abuzive le au asupra dezvoltării copilului, acestea trebuie eliminate din orice metodă sau tip de parenting.
Pedeapsa implică în mod direct să-l facă pe copil să se simtă nesigur și, practic, acesta este ceea ce este considerat abuz asupra copilului. În acest sens, deci, pedeapsa nu ar trebui să existe. Izolarea care presupune și „tratamentul tăcerii” este, așadar, o practică considerată abuzivă și, prin urmare, nu trebuie niciodată folosită.
Sunt anumite momente în care tăcerea poate fi pozitivă. De exemplu, atunci când suntem foarte stresați și știm că putem spune ceva dureros celor mici (sau oricărei alte persoane).
Totuși, în aceste situații, starea noastră trebuie transmisă celuilalt, care o va înțelege și ne va lăsa spațiul de care avem nevoie pentru a ne liniști. Și copiii nu sunt diferiți în această privință. Majoritatea dintre ei sunt capabili să înțeleagă, mai mult decât ne putem imagina, nevoile și emoțiile părinților lor.
Când vine vorba de stabilirea limitelor, copiii au nevoie de o comunicare deschisă cu părinții: trebuie să știe exact ce limite le sunt puse, precum și consecințele acestora.
Emoțiile copiilor ar trebui întotdeauna validate, deoarece nu sunt niciodată mai puțin valoroase decât cele ale unui adult. Nu este vorba de a fi mereu de acord cu ei și, din acest motiv, comunicarea este esențială. Dar, ele trebuie luate în considerare și lăsați copilul să se exprime!
În sfârșit, este important de subliniat că au crescut considerabil cazurile de anxietate și depresie din copilărie în ultimii ani. O parte din această creștere se datorează lipsei de comunicare cu acei oameni care reprezintă pilonii vieții lor. În acest caz, nu facem referire explicită la tăcere, ci mai degrabă că societatea de astăzi ne lasă foarte puțin timp pentru a ne dedica educației și creșterii copiilor noștri așa cum ne-am dori. Evitarea acestor situații depinde exclusiv de părinți: trebuie să facem efort să găsim timp cu copiii noștri și, chiar dacă este puțin, trebuie să fie de calitate.
„Tratamentul tăcerii” este considerat o practică agresivă și abuzivă, cu consecințe psihologice grave. Având în vedere nevoile afective ale copiilor, aceste situații fac ravagii în dezvoltarea lor, motiv pentru care ar trebui să fie complet evitate. Nu există nicio justificare pentru a nu vorbi unui copil. Amintiți-vă, copiii sunt copii!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil