Sistemul educațional din România se confruntă cu o serie de provocări care, în ciuda tentativelor de reformă, persistă de ani buni.
De la metodele educaționale tradiționale și ineficiente, până la evaluarea formală a profesorilor, problemele sunt adesea ascunse sub o mentalitate de tipul „merge și așa”. Într-un interviu pentru podcastul ZU Univers, Oana Moraru, expert în educație, a evidențiat clar aceste disfuncționalități:
„Instituția școlară lucrează pe același reflex colectivist, adică o tară românească: Păi las că merge și așa, de ce să-l supărăm? E titular pe viață, ne facem că-l măsurăm. Vine metodista, vine șefa de catedră foarte bine colega mea la cafeluță, foarte bine ai lucrat cu copii, uite că metodică e tot.
Eu n-am în școala de stat un mentor care nu amendează, vine lângă tine, tu ești învățătoare nouă sau învățătoare care predă după stilul vechi și trebuie să-ți mai dai un update - tu n-ai un om în școală responsabil de cum o reglezi eu pe femeia asta la catedră ca al tău copil să aibă efecte în învățare mai bună.
Pentru că e chestia asta, suntem colegi și pentru că sistemul a impus un sistem de evaluare a profesorilor care este doar pe hârtie, nu e realist.”
Acest citat scoate în evidență două mari probleme ale sistemului educațional românesc: lipsa mentoratului real pentru profesori și evaluarea formală, dar superficială, a cadrelor didactice. Să analizăm în detaliu aceste aspecte și impactul lor asupra calității învățării în școli.
Mentalitatea colectivistă de „merge și așa” este una adânc înrădăcinată în cultura educațională românească. Aceasta reflectă o tendință de complacere și de evitare a conflictelor, menținând status quo-ul chiar și atunci când schimbarea este evident necesară.
Cadrele didactice titularizate, protejate de un sistem birocratic rigid, se bucură adesea de o stabilitate garantată, indiferent de calitatea predării lor. Evaluările periodice devin simple formalități, în care feedback-ul real și constructiv este înlocuit cu politețuri de complezență și schimburi de amabilități.
Oana Moraru subliniază foarte bine această problemă: vizitele metodiste sau evaluările de catedră sunt adesea doar de fațadă, fără o analiză autentică a impactului pe care profesorii îl au asupra elevilor.
În loc să fie folosite pentru a îmbunătăți calitatea predării, aceste evaluări devin simple formalități, menite să bifeze casete în dosare și să păstreze aparențele. Astfel, se menține un cerc vicios în care profesorii nu sunt stimulați să își îmbunătățească metodele și să adopte noi practici educaționale.
Foto: Freepik @freepik
Lipsa unui sistem de mentorat eficient este o altă deficiență majoră identificată de Moraru. Cadrele didactice noi sau cele care predau după metode învechite nu au parte de ghidare și suport continuu.
Mentorii ar trebui să fie cei care oferă sprijin, care încurajează dezvoltarea profesională și care aduc o viziune modernă asupra educației.
Însă, în realitate, școlile românești nu dispun de astfel de mentori activi, iar cadrele didactice se bazează adesea pe propriile lor experiențe sau pe resurse limitate, fără un sprijin consistent din partea instituției.
Persistența unor metode de disciplinare precum bulina neagră, scaunul rușinii sau mersul la colț demonstrează încă o dată o lipsă de evoluție în abordările educaționale. Aceste metode punitive nu doar că nu contribuie la o învățare autentică, dar pot induce sentimente de rușine, anxietate și scădere a stimei de sine la copii.
Profesorii, adesea nepregătiți să adopte metode moderne de educație pozitivă, continuă să aplice strategii care nu pun în prim-plan dezvoltarea emoțională și psihologică a elevilor.
O schimbare reală în sistemul educațional ar presupune trecerea de la aceste practici punitive la strategii bazate pe empatie, comunicare și colaborare.
Implementarea unor metode care să valorifice inteligența emoțională și să încurajeze motivația intrinsecă a elevilor ar putea duce la rezultate mult mai bune pe termen lung.
Însă, pentru ca această tranziție să fie posibilă, este necesară o susținere reală din partea managementului școlar și o revizuire a modului în care profesorii sunt evaluați și ghidați în procesul de dezvoltare profesională.
Pentru a ieși din acest cerc vicios și a oferi un mediu educațional care să sprijine cu adevărat învățarea și dezvoltarea copiilor, sunt necesare câteva măsuri esențiale:
Un program eficient de mentorat pentru cadrele didactice ar trebui să fie prioritar în fiecare instituție de învățământ. Mentorii nu trebuie să fie doar figuri de autoritate, ci și ghizi care să ofere sprijin real și feedback constructiv. Scopul acestui mentorat ar trebui să fie îmbunătățirea continuă a metodelor de predare, adaptarea la nevoile diverse ale elevilor și implementarea celor mai noi practici educaționale.
Evaluările trebuie să fie reale și să reflecte performanța profesorilor la clasă. Acestea ar trebui să includă observații directe, feedback de la elevi și părinți, dar și autoevaluări din partea profesorilor. Evaluarea autentică ar încuraja o îmbunătățire continuă și ar contribui la eliminarea practicilor de tipul „merge și așa”.
Profesorii trebuie să fie stimulați să participe la cursuri de formare continuă și să fie expuși la noi metode de predare și resurse educaționale. Crearea unui program național de training pentru profesori, axat pe metode moderne și pe dezvoltarea abilităților de predare, ar putea transforma semnificativ calitatea educației în România.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil