Una dintre principalele noastre responsabilități ca părinți este să educăm în loc să aplicăm pedepse, chiar și atunci când copiii noștri sunt provocatori, supărăcioși sau întâmpină alte dificultăți. Știm că este o provocare! Cu toate acestea, suntem aici să ghidăm copiii noștri cu compasiune prin toate etapele dificile ale dezvoltării lor.
Uneori, când emoțiile sunt copleșitoare – cum ar fi când un copil mic acționează impulsiv și distructiv, sau când un adolescent intră într-o dispută pentru totul – avem nevoie de ghidare pentru a ne îndrepta în direcția corectă, astfel încât să îi putem ajuta pe copiii noștri să învețe, în loc să îi respingem.
Psihologii pentru copii au dezvoltat un acronim care ne poate ajuta în această călătorie, indiferent de vârsta copilului nostru: H.E.L.P.
H - Halt (Oprire)
E - Empathy (Empatie)
L - Limits (Limite)
P - Proximity (Proximitate)
Iată cum să folosești acest acronim în momentele dificile de parenting.
Să zicem că al tău copil își lovește fratele cu o jucărie. Înainte de a reacționa, este înțelept să te oprești și să te întrebi: care sunt motivele din spatele comportamentului?
Noi credem cu adevărat că niciun copil nu își dorește să fie „rău”. De ce ar alege cineva să eșueze și să dezamăgească pe cineva care înseamnă totul pentru ei?
În general, copiii își doresc să ne facă fericiți și să aibă succes. Dar există constrângeri biologice care lucrează împotriva lor. Un creier în curs de dezvoltare, un creier emoțional sensibil și o lipsă de experiență îi pot împinge în situații complicate și să facă alegeri neînțelepte. Un creier imatur poate duce la comportamente imature.
Un copil nu este definit de comportamentul său. Chiar dacă anxietatea noastră poate influența modul în care percepem situația, comportamentul lor este o formă de comunicare pe care un părinte trebuie să o înțeleagă - exprimând o nevoie nesatisfăcută sau o abilitate pe care încă nu au dezvoltat-o.
Copiii deseori își exprimă luptele lor prin comportamente considerate „neadecvate” sau prin crize și pot reacționa la disconfort și stres prin crize de furie sau plâns. Comportamentul lor „rău” ar putea indica, de exemplu, că se simt:
Înfometați
Obosiți
Suprastimulați
Neiubiți, respinși, inadecvați, triști, speriați, singuri, furioși sau ignorați
Confuzi cu privire la așteptări
Doritori de limite clare
În căutare de conexiune
Bolnavi
Stresați de școală
Expunși prea mult în fața ecranelor
Neîmpliniți în ceea ce privește joaca sau activitatea fizică
Fără o dietă echilibrată.
Este responsabilitatea noastră ca adulți să vedem dincolo de comportament și să identificăm cauzele profunde ale problemei.
Cu toate acestea, poate fi dificil să nu reacționăm în mod impulsiv în astfel de situații și să cădem în tipare de răspuns pe care le-am învățat în propria noastră educație. S-ar putea să fim programați să ascundem lacrimile pentru a evita rușinea sau să reacționăm cu furie când suntem speriați pentru a ne proteja.
Întreabă-te: reacția mea este influențată de propriul meu bagaj emoțional? De exemplu, „nu pot suporta să îl aud pe copilul meu plângând, pentru că și eu am fost învățat să îmi ascund lacrimile și să mă simt rușinat”. Sau reacționez în mod rațional la comportamentul copilului meu, așa cum ar fi: „simt că mă rănește când copilul meu spune că mă urăște, iar asta mă face să mă simt trist”?
Conștientizarea propriei noastre reactivități ne poate feri să repetăm modele vechi și ne poate ajuta să acționăm dintr-un loc de compasiune și intenție.
În cazul copiilor mai mari, există câteva lecții esențiale pe care trebuie să le învățăm, dar reactivitatea noastră proprie ar putea împiedica acest proces. Astfel, poate fi util să ne dăm timp să reflectăm înainte de a continua cu etapele E, L și P.
Cheia este să ne asigurăm că copiii noștri se simt în siguranță, văzuți și auziți înainte de a interveni cu stabilirea limitelor, predarea sau rezolvarea problemelor. Empatia înseamnă să încercăm să vedem lumea prin ochii lor și să le acordăm încredere atunci când ne arată cum se simt.
Iată cum o putem descompune:
Primește sentimentele lor.
Coborâți-vă la nivelul lor și faceți contact vizual.
Recunoașteți și validați-le sentimentele.
Cu o voce blândă, puteți spune: „Înțeleg că te simți...” „Pare că te-a afectat mult...” sau „Ești foarte ____ acum”.
Ascultați cu adevărat.
Rezumați sau reformulați ce au spus (de exemplu, „așa că te simți ignorat de prietenii tăi și te-ai simțit singur tot timpul, înțeleg corect?”) și clarificați dacă este nevoie („deci, nimeni nu a vorbit cu tine la prânz și te-ai simțit foarte trist, este așa?”).
Nu judecați.
Sentimentele nu sunt bune sau rele. Și chiar dacă comportamentul poate fi inacceptabil, sentimentele copiilor noștri sunt întotdeauna valide.
Nu încercați să rezolvați sau să remediați situația imediat. Permiteți-le să plângă, să țipe sau să-și exprime emoțiile. Este important ca ei să se simtă văzuți și auziți, nu să fie ignorați.
Vorbiți mai puțin. Prea multe cuvinte pot fi copleșitoare pentru copii. În aceste momente, prezența noastră este mai importantă decât cuvintele noastre.
Reglați-vă propriile emoții. Luați o respirație profundă și dați-vă câteva momente pentru a vă calma și a vă centra. Întrebați-vă dacă reacția dumneavoastră este despre dumneavoastră sau despre copilul dumneavoastră.
„Într-o anumită Zi a Recunoștinței, întreaga noastră familie extinsă s-a adunat pentru a sărbători împreună. Casa noastră era plină cu cel puțin 20 de persoane. În seara dinaintea Zilei Recunoștinței, am comandat mâncare chinezească. Fiul meu, de obicei calm la mese, a refuzat să se așeze la masă sau să mănânce. În agitația sa, a aruncat furculița pe masă și a strigat: `Nu vreau să mănânc asta!`
Obiectivul meu în acea clipă a fost să impun limite, să stabilesc o structură și să îi învăț un comportament mai adecvat. Am folosit declarații simple, cu cât mai puține cuvinte posibil:
Am validat emoția fiului meu.
I-am comunicat că comportamentul său nu era acceptabil.
I-am oferit alternative.
Mesajul meu a fost pe această linie: `Înțeleg că ești frustrat acum și că nu vrei să mănânci. Dar nu este potrivit să arunci lucruri când ești supărat. Poți să ne spui cum te simți sau poți să faci o scurtă plimbare și să te întorci.`
În cazul fiului meu, reacția sa a fost plină de lacrimi când i-am impus limita. Cu toate acestea, asta nu însemna că limita era incorectă. Am înțeles că, mai întâi, avea nevoie de liniște și conexiune din partea mea - în alte cuvinte, de empatie și proximitate”, spune psihologul pentru copii Tammy Schamuhn la cnbc.com.
De multe ori, copiii noștri încearcă să negocieze, să implore sau să discute cu noi pentru a ne convinge să schimbăm limitele stabilite. Atunci când își dau seama că răspunsul nostru rămâne același (de exemplu, „draga mea, încă sunt hotărât să spun «nu»”), se pot supăra.
Există tentația de a ceda atunci când te simți copleșit de reacția lor sau când ai senzația că le oferi o permisivitate pentru dramă. Cu toate acestea, este complet normal și sănătos să treci prin această procesare emoțională. Pentru a-i ajuta pe copiii noștri să învețe să se auto-regleze, este important să începem prin a-i regla noi.
Pentru a-i calma pe copiii noștri, trebuie să rămânem aproape. Observați momentul în care furia sau frustrarea lor se transformă în tristețe. Acest moment este de neprețuit în ceea ce privește conexiunea și nu ar trebui să-l ratăm. Este important pentru ca cei mici să învețe că pot fi vulnerabili și să-și arate adevărata lor ființă.
Indiferent dacă stăm pe podea, ne așezăm la masa din bucătărie sau ne îmbrățișăm pe canapea, nu ar trebui să subestimăm niciodată puterea prezenței noastre fizice.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil