Crescând într-un mediu toxic, o persoană poate fi profund afectată în modul în care formează relații mai târziu în viață. Este foarte probabil ca cei care provin din astfel de familii să repete tiparele învățate.
O mai bună înțelegere a propriului sistem familial poate ajuta la depășirea acestuia, mai ales cu ajutorul unui specialist.
Patrick Teahan, terapeut specializat în traumele din copilărie, a declarat, potrivit YourTango, că din experiența sa în cabinetul privat, a observat că „trauma din copilărie este mult mai previzibilă și structurată”, adică familiile toxice pe care le întâlnește sunt mai frecvente decât își imaginează oamenii.
Iată 7 tipuri de familii toxice și modul în care acestea afectează copiii, conform terapeutului.
Primul tip de sistem familial pe care îl menționează Teahan este unul foarte comun, caracterizat printr-un părinte furios, violent și toxic, iar celălalt părinte fiind codependent, incapabil să protejeze sau să plece.
Potrivit lui Teahan, „agresorul sau abuzatorul controlează de obicei resursele, cum ar fi banii, locul de muncă, casa. Sistemul familial este de obicei blocat și se adaptează în funcție de starea emoțională a agresorului, iar părintele codependent învață, probabil, să se conformeze acestei dinamici”. Astfel, copiii devin martori ai unei lupte toxice pentru putere.
Copiii crescuți în acest mediu asistă la abuzul sau exploatarea părintelui codependent și pot ajunge să îngrijească acest părinte. Ca adulți, acești copii au adesea dificultăți în a avea încredere în ceilalți. Ei acumulează multe emoții reprimate, inclusiv furie, legate de responsabilitatea lor excesivă și de lipsa protecției din partea părinților.
În viața adultă, aceștia riscă să repete tiparele părinților și să intre în relații codependente. Se pot simți frustrați și declanșați atunci când nu se simt ascultați sau protejați de partenerii lor.
În acest tip de sistem familial, copilul poate fi supus unei forme de „parentificare”, fiind tratat ca un adult, iar părintele solicită sprijin și îngrijire din partea sa. De multe ori, acest tip de relație duce la dezvoltarea unei codependențe, deoarece părintele își tratează copilul ca pe un confident sau prieten, în loc să-l vadă ca pe un copil de care trebuie să aibă grijă.
„Copiii care cresc în astfel de medii sunt forțați să devină complet altruiști din cauza stresului părintelui singur”, spune Teahan. „Se cresc singuri și își asumă responsabilități care nu le revin”. El observă, de asemenea, că în aceste familii există adesea o succesiune de parteneri sau părinți vitregi, fără ca părintele biologic să ia în considerare impactul pe care acești adulți îl pot avea asupra copilului.
Copiii crescuți în acest sistem se pot simți ca o povară din cauza mesajelor toxice și a vinei pe care o resimt, crezând că prezența lor a ruinat viața părintelui. Adulții care provin din acest mediu pot dezvolta ceea ce Teahan numește „complex de supererou”, încercând să ascundă rușinea sau simțind că trebuie să fie responsabili pentru menținerea familiei pe linia de plutire.
Teahan adaugă: „se vor confrunta cu vidul lăsat de părintele biologic absent... Pot simți că sunt o povară pentru toți cei din jur sau că totul este vina lor. Vor avea impresia că distrug oamenii sau situațiile în care se află.” Cei crescuți în acest mediu trebuie să proceseze „enormele sentimente de responsabilitate” care nu ar fi trebuit să le fie impuse.
SURSA FOTO: freepik.com @ indigofish
Teahan nu consideră divorțul toxic în sine, însă subliniază că, atunci când copiii nu primesc sprijin adecvat în acest proces, iar co-parentalitatea este slabă, cu amărăciune și resentimente, divorțul poate deveni toxic.
El a menționat alienarea parentală, pe care o descrie ca o situație în care copiii sunt „spălați pe creier împotriva unui părinte, din cauza celuilalt părinte care este extrem de răzbunător sau instabil psihic, rezultând o adevărată campanie de defăimare”. Dacă divorțul nu este procesat corect, poate deveni, potrivit lui Teahan, „o experiență suprarealistă, în care nimeni nu abordează acest eveniment major din viață”.
În astfel de familii, copiii sunt adesea puși în situația de a alege o tabără. „Copiii, prin natura lor empatică, vor absorbi resentimentele unui părinte ca o modalitate de a se alinia cu acesta și de a-l proteja”, ceea ce le compromite apoi relația cu celălalt părinte.
Cercetările arată că persoanele care cresc în astfel de medii întâmpină dificultăți în a avea încredere în ceilalți și în a dezvolta relații intime. Pot avea impresia că o căsătorie sănătoasă este imposibilă și că relațiile stabile sunt o iluzie.
„Modelul pe care ni-l oferă părinții noștri despre căsătorie și intimitate devine planul nostru pentru propriile relații”, explică Teahan. „Acesta este un aspect major pe care trebuie să-l explorăm și să-l înțelegem, pentru a putea construi o viziune nouă asupra relațiilor sănătoase, deoarece planul vechi este compromis”.
Acest tip de sistem familial se caracterizează prin faptul că micuții cresc într-un mediu haotic, cu părinți care sunt ei înșiși extrem de instabili. Exemple de astfel de dinamici includ părinții care se despart și se împacă frecvent sau familiile care trăiesc în „sărăcie severă sau în modul de supraviețuire”.
„Într-un astfel de sistem, există adesea multe promisiuni încălcate, iar familia devine ciudat de obișnuită cu schimbările rapide și haotice, până la punctul în care acestea sunt percepute ca fiind normale”, avertizează Teahan. Haosul poate duce la o „lipsă totală a necesităților de bază pentru copii, cum ar fi haine curate, școlarizare stabilă și consecventă, hrană adecvată și alte nevoi fundamentale”.
Teahan adaugă: „adesea, copiii din acest mediu sunt tratați aproape ca niște animale de companie, părinții considerând că, atâta timp cât hrana și adăpostul sunt asigurate, aceasta este tot ce au nevoie. Acești copii se vor confrunta cu rușine și vor încerca să-și satisfacă nevoile emoționale de la alte persoane, cum ar fi prietenii sau profesorii... Adulții care au crescut astfel pot întâmpina dificultăți în stabilirea propriei vieți, cum ar fi mutarea într-un apartament sau despachetarea, deoarece nu știu neapărat cum să creeze stabilitate”.
Disocierea este, de asemenea, frecventă, „deoarece acești copii nu primesc sprijinul necesar pentru a trece de la un haos la altul, fără o îndrumare parentală adecvată”.
Copiii din astfel de familii haotice tind să devină „foarte independenți din cauza rușinii de a fi crescut în acel mediu, ca o formă de autoprotecție”.
Pe măsură ce cresc, acești adulți pot experimenta o „tranziție emoțională constantă” și au nevoie să proceseze pierderile pe care le-au suferit din cauza acestui haos. Ei pot dezvolta o obsesie pentru curățenie sau bani, sau, dimpotrivă, se pot confrunta cu dificultăți în organizare. Recuperarea stabilității și consistenței este esențială pentru cei care au crescut în astfel de medii.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
„Familia anti-iubire” se caracterizează printr-un „deficit de afecțiune, apreciere și căldură” și este marcată de „dispreț și dezgust față de unii, dacă nu toți, membrii familiei”, astfel încât copiii devin ținta acestui dispreț din partea părinților lor.
Teahan explică faptul că: cruzimea părinților poate avea rădăcini în boli mintale, auto-ură sau traume nerezolvate, afirmând că „familia funcționează dintr-un loc de amărăciune profundă”. În aceste familii, vulnerabilitatea este privită ca o slăbiciune și adesea este ridiculizată.
Teahan adaugă că: „părinții din astfel de sisteme își refuză orice responsabilitate în ceea ce privește creșterea copiilor. Sunt complet narcisici și îndepărtați de conceptul de responsabilitate parentală, iar în familie există un mesaj toxic de genul: ‘Dacă eu sunt nefericit, și tu vei fi mizerabil’, ceea ce este extrem de dăunător.”
El continuă spunând că: „copiii cresc cu această durere emoțională, iar unii dintre ei devin reci și insensibili, în timp ce alții devin exagerat de sensibili, deoarece în familiile de acest tip totul devine personal”.
Adulții care provin din astfel de familii se așteaptă adesea să fie tratați cu cruzime de către ceilalți și pot fi „confuzi atunci când primesc bunătate”. Cineva crescut într-o familie anti-iubire poate avea dificultăți în a se simți iubit, iar conceptul de iubire poate provoca durere.
În terapie, persoanele din astfel de familii trebuie să lucreze la procesarea „trădării iubirii și a responsabilității”, trăgându-și părinții la răspundere pentru că nu și-au confruntat propriile probleme toxice. De asemenea, ar putea avea nevoie de timp pentru a accepta ideea că merită să fie iubiți.
Acest tip de familie toxică se caracterizează prin neglijență și deconectare, atât între părinți, cât și în cadrul întregii unități familiale. În această structură, părinții par să trăiască vieți separate, „de parcă doar ar juca rolul de familie”. Ei acordă mai multă atenție muncii sau prieteniilor din afara casei, decât problemelor din interiorul familiei.
Copiii din astfel de familii sunt adesea crescuți de bunici sau primesc sprijin parental de la părinții prietenilor lor.
„Există o tristețe profundă în acest sistem, deoarece pare că nimeni nu știe cum să se conecteze cu adevărat”, explică Teahan. Copiii pot simți că părinții lor sunt niște străini, deoarece aceștia își concentrează atenția în altă parte. Teahan descrie aceste familii ca fiind „case care nu sunt centrate pe copil”.
La vârsta adultă, cei care au crescut într-un astfel de mediu pot avea dificultăți în a dezvolta intimitatea la diferite niveluri. Pot simți că sunt în afara relațiilor, privindu-le din exterior.
Pentru a se vindeca de acest tip de sistem familial, persoanele ar trebui să-și tragă părinții la răspundere pentru faptul că nu au fost disponibili.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Conform lui Teahan, „principalul obiectiv al acestei familii este controlul imaginii și evitarea emoțiilor cu orice preț”. El observă că această familie investește mai multă energie în mascarea problemelor decât nevoia pentru a le rezolva. Astfel, în comunitatea lor, familia pare perfectă, ascunzând disfuncțiile interne.
„Familia este percepută ca fiind impecabilă, de parcă ar avea totul sub control. Oamenii din exterior nu observă disfuncționalitatea care mocnește în spatele aparențelor... O familie ca aceasta poate fi meticuloasă în privința aspectului exterior, dar va ascunde o căsnicie extrem de nefericită”, explică Teahan.
Marea parte a energiei acestei familii este direcționată spre ascunderea problemelor, cum ar fi comportamentul problematic al adolescenților.
Teahan adaugă: „există o mulțime de secrete și prefăcătorii, multe lucruri sunt ascunse”. El subliniază, de asemenea, că valorile acestei familii sunt „strâns legate de statutul social: să urmeze școala potrivită, să devină medic, să aibă o imagine perfectă, să arate impecabil din punct de vedere al vestimentației, imaginii și poziției... În acest sistem, problemele sunt văzute ca semne de slăbiciune”.
Acest tip de familie creează o atmosferă „confuză și opresivă din cauza presiunii puse asupra copiilor pentru a performa și a arăta într-un anumit fel, fără a li se permite să-și exprime sentimentele”. În astfel de familii, copiii tind să se lupte cu dezvoltarea unei identități autentice și să își piardă spontaneitatea.
„Mai târziu în viață, acești copii pot avea dificultăți în a fi autentici și în a rămâne fideli lor înșiși”, adaugă Teahan.
Adulții care provin din acest tip de familie pot lupta cu perfecționismul, frica de a-i dezamăgi pe ceilalți și tendința de a se compara constant cu alții. Teahan afirmă că în procesul de recuperare, acești adulți trebuie să înțeleagă „cum lucrurile au fost condiționate și cum părinții s-au concentrat pe aspectele greșite”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil