Narcisismul este un model de personalitate și comportament care implică o nevoie constantă de a căuta admirația și aprobarea celorlalți, fantezii de grandoare, egoism și, de asemenea, o mare dificultate de a empatiza și de a ieși din sine.
Cum sunt părinții narcisiști? Psihologul american Mark Travers explică într-un articol din Psychology Today că există trei comportamente (sau dinamici) tipice părinților narcisiști care ajung să distrugă stima de sine și dezvoltarea copiilor lor. Află care sunt acestea.
Acest comportament este de fapt un tip de dinamică familială disfuncțională. Situația ar fi următoarea; un copil este favorizat și iubit de părinții săi, dar numai dacă și numai dacă se conformează condițiilor care îi sunt impuse (adică ceea ce se așteaptă de la el).
De exemplu, atunci când „copilul de aur” are performanțe academice bune, un părinte narcisist ar putea fi înclinat să îl recompenseze disproporționat și să se laude cu realizările sale tuturor celor din jur.
Dar ce se întâmplă, într-o zi copilul poate scădea brusc în performanțe; acesta este momentul în care părintele narcisist aplică o disciplină sau o pedeapsă nejustificată sau disproporționată. Această dinamică nu este ușor de diagnosticat deoarece, din exterior, poate părea că copilul este copleșit de dragoste, îngrijire și apreciere. Dar, din interior, ceea ce se întâmplă este:
Copilul poate dezvolta o definiție eronată a iubirii.
Atunci când îngrijirea este condiționată, manipulatoare și exploatatoare, copilul învață că prețul iubirii este să nu-i dezamăgească niciodată pe cei dragi, indiferent de circumstanțe. Iar acest lucru îl orbește, de fapt, în fața oricărui abuz cu care s-ar putea confrunta mai târziu în viață.
Copilul nu reușește să își dezvolte un sentiment de sine.
Atunci când părintele narcisist îl transformă pe „copilul de aur” într-o extensie a sa, copilul nu are niciodată ocazia de a-și explora propria individualitate. Astfel, personalitatea, gusturile și opiniile lor sunt atent monitorizate și dictate de părinte. Revolta îi poate costa dragostea părinților, dar supunerea, fără știrea lor, îi costă autonomia, liberul arbitru și posibilitatea de a se separa de părinți.
Și apoi găsim o dinamică opusă celei anterioare, și anume țapul ispășitor. Dacă „copilul de aur” rezistă presiunii de a fi perfect, țapul ispășitor devine „țapul ispășitor” pentru tot ceea ce merge prost în viața părintelui narcisist. Legat de acest lucru, un studiu din 2023 publicat în The Journal Of Psychology explică modul în care țapul ispășitor narcisist poate provoca anxietate și depresie la copii.
Acest „țap ispășitor”, în plus, absoarbe undele de șoc ale oricărui conflict familial și este adesea obiectul examinării și al criticilor narcisistului. De exemplu, dacă un frate sau o soră se pierde în mulțime în timpul unei excursii, țapul ispășitor „trebuie să fi fost distras și să-i fi dat drumul la mână”.
Sau dacă copilul a fost pedepsit în mod disproporționat de către un profesor de școală, acesta „trebuie să fi făcut ceva pentru a se angaja în maltratare”. După cum explică psihologul, un țap ispășitor poate dezvolta unul dintre următoarele mecanisme de coping maladaptative pentru a supraviețui abuzului pe care îl suferă:
Scapă de sub control. Dacă copilul devine conștient de abuzurile părintelui narcisist, poate dezvolta o înclinație spre rebeliune, adoptând comportamente nesăbuite și periculoase din cauza mentalității „nu are nimic de pierdut” și poate dezvolta resentimente față de frații săi care nu sunt tratați la fel de rău ca ei.
Al treilea comportament al părintelui narcisist are legătură cu conceptul de „copil pierdut”. În această dinamică, copilul pierdut este cel mai invizibil membru al unei gospodării conduse de un narcisist. Acest copil primește de obicei puțină sau deloc atenție din partea părintelui narcisist, crescând fără țintă din cauza lipsei de îndrumare și/sau atenție.
De obicei, sunt copii care se ocupă de propria lor educație și care caută validare, înțelepciune și sprijin în afara familiei lor. Deoarece rareori există un dialog bidirecțional cu copilul pierdut, acesta poate percepe viața ca pe o călătorie solitară, punându-și relațiile la vârsta adultă în mare pericol.
Astfel, copilul pierdut este forțat să se maturizeze prematur și să dezvolte o autonomie care nu corespunde vârstei sale, deoarece știe că nu se poate baza pe părinții săi narcisiști (care, de altfel, nu acționează ca referenți ai săi, de unde și termenul „pierdut”).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil