Copiii nu află? Se adaptează la toate? Nu au probleme? Acestea sunt doar câteva clișee pe care le folosim adesea pentru a ne ușura de responsabilități, potrivit psihologului Beatriz Cazurro. În cartea sa, „Copiii care am fost, părinții care suntem”, Cazurro demontează aceste stereotipuri, aducând în prim-plan realități susținute de neuroștiință.
Potrivit expertului, creierul copilului se formează continuu până la vârsta de 20 de ani, iar așteptările exagerate nu fac altceva decât să pună presiune inutilă. „Nu putem cere comportamente și aptitudini de la copii pentru care nu sunt încă pregătiți”, avertizează Cazurro. În schimb, psihologul susține că adulții ar trebui să fie atenți la nevoile copiilor și să învețe să interpreteze semnalele acestora, chiar și atunci când nu sunt exprimate în cuvinte.
În cadrul cărții, psihologul explorează interesantul paradox dintre clișeele populare și realitatea științifică. Este un apel la acțiune pentru părinți și îngrijitori să se implice mai profund în dezvoltarea copiilor, evitând capcanele unei înțelegeri superficiale. Cazurro oferă studii de caz convingătoare, extrase din experiența sa în consultații, pentru a ilustra modul în care aceste stereotipuri pot influența negativ evoluția fizică și psihologică a copiilor.
Adulții adesea subestimează capacitatea copiilor de a afla, limitând această înțelegere la abilitatea de a exprima prin cuvinte sau a elabora argumente complexe. Totuși, conform autoarei cărții „Copiii care am fost, părinții care suntem”, procesul de aflare este mult mai profund și începe de la primele zile de viață.
Explorând dezvoltarea creierului, autorul argumentează că scoarța cerebrală, responsabilă de exprimare și raționament, nu atinge maturitatea până la vârsta de 20 de ani. Cu toate acestea, înainte de această perioadă, copiii experimentează și învață lucruri importante pentru viața lor de adult. De la stadiul de bebeluși, ei pot percepe climatul emoțional din jur și reacționa la el, chiar și în absența cuvintelor.
Psihologul copilului subliniază importanța memoriei corporale, susținând că fiecare experiență, inclusiv cea din perioada prenatală și din timpul nașterii, este înregistrată în corpul lor. Această memorie, deși nu poate fi exprimată prin cuvinte în primii ani, joacă un rol important în formarea personalității și a modului de a relaționa cu lumea.
De la vârsta de aproximativ trei ani, copiii încep să-și exprime gândurile și sentimentele în cuvinte, dar autorul avertizează că asta nu înseamnă că procesul de învățare începe abia atunci. Fiecare senzație, reacție și mod de relaționare al copiilor reprezintă o formă de exprimare a memoriei corporale, care trebuie să fie recunoscută și înțeleasă de către adulți.
Autorul subliniază rolul părinților în a se conecta cu copiii, înțelegându-i și acționând în consecință. Ignorarea memoriei corporale poate avea consecințe negative asupra dezvoltării fizice și psihologice a copiilor. Astfel, în loc să minimalizăm sau să neglijăm experiențele lor precoce, ar trebui să ne străduim să le înțelegem și să le integrăm, contribuind la formarea unui echilibru esențial pentru viața lor viitoare.
Afirmația „copiii se adaptează la orice” ascunde o realitate complexă, avertizează psihologul. Desigur, capacitatea de adaptare a copiilor este remarcabilă, dar trebuie să fim conștienți că această adaptare vine la un preț semnificativ, subliniază specialistul.
Psihologul explică că la vârsta de un an, un copil se poate adapta la un mediu în care părinții nu îi acordă atenție adecvată. Cu toate acestea, această adaptare nu este lipsită de consecințe. Plânsul neascultat poate afecta dezvoltarea creierului copilului, influențând sentimentul său de valoare și încrederea în lume pe tot parcursul vieții.
Deși recunoașterea abilității de adaptare a copiilor ar putea fi percepută ca un elogiu la adresa rezilienței lor, specialiștii avertizează că adesea este utilizată într-un mod care dezumanizează copiii. Aceasta poate servi drept scuză pentru a evita responsabilitatea de a analiza mediul în care aceștia se adaptează și de a interveni dacă este necesar să îl schimbe.
Orice copil care trebuie să dezvolte strategii pentru a-și satisface nevoile într-un mediu nesatisfăcător va plăti un preț substanțial. Acest preț include distanțarea de sine, construirea unei imagini de sine în afara realității și experimentarea unui stres constant. Adaptarea la ceea ce nu îndeplinește cu adevărat nevoile lor esențiale poate afecta copiii la nivel fizic, psihologic și emoțional, impunând o povară semnificativă pe umerii lor tineri.
În căutarea unei imagini idilice despre copilărie, avem adesea tendința de a ignora faptul că micuții noștri sunt, în realitate, ființe vulnerabile și dependente de îngrijirea noastră. Psihologul ne aduce cu picioarele pe pământ, evidențiind faptul că viața copiilor este plină de situații stresante.
De la un bebeluș care simte pericolul la doar doi metri de mamă, fără mirosul și căldura ei, la un copil care percepe un câine liniștit drept amenințare sau un micuț de doi ani care se confruntă cu furia și dorința de a face rău, acestea sunt doar câteva exemple ale complexității vieții lor. Chiar și atunci când limbajul lor este jocul, nu trebuie să uităm că aceasta nu înseamnă că trăiesc o viață simplă.
Adulții sunt chemați să înțeleagă că a face față provocărilor vieții unui copil necesită mai multe abilități decât au aceștia, iar acest lucru poate fi extrem de stresant pentru cei mici. Este important să le oferim siguranța că există oameni care îi iau în serios și îi sprijină atunci când au nevoie.
Este important să ne amintim că a fi copil nu este o experiență ușoară și că negarea problemelor lor sau minimalizarea importanței acestora pentru ei poate afecta negativ dezvoltarea lor. În loc să idealizăm, este timpul să recunoaștem și să gestionăm provocările reale ale copilăriei cu empatie și sprijin adecvat.
Frecvent, auzim adulți etichetând situații care ar implica nevoia lor ca pe ceva „copilăresc”. Într-un efort de a evita responsabilitatea, suntem tentați să selectăm doar părți ale frazei care ne convin, avertizează psihologul. Desigur, conflictele și provocările specifice copiilor, precum luptele, lovirile și tachinările, reprezintă parte integrantă a procesului lor de învățare pentru a gestiona conflictele și a se adapta în mod respectuos. Totuși, normalitatea acestor comportamente nu implică automat că micuții trebuie să le rezolve singuri sau că mereu le gestionează în mod adecvat.
Psihologul Beatriz Cazurro subliniază că, deși aceste comportamente sunt tipice pentru copilărie, nu trebuie să ne sustragem responsabilității de a veghea asupra a ceea ce este necesar. Fie prin supravegherea conflictelor, prin mediere sau prin impunerea unor limite, este imperativ ca adulții să intervină atunci când este necesar, contribuind astfel la reducerea probabilității ca aceste situații să se repete în viitor.
Rolul nostru ca adulți nu se rezumă doar la a observa. Este esențial să înțelegem importanța de a servi ca modele pentru copii și de a le transmite că pot conta pe noi atunci când au nevoie, fie că sunt în postura de a fi afectați sau de a provoca daune altora. Responsabilitatea noastră este de a crea un mediu în care copiii se simt sprijiniți și învățați cum să gestioneze provocările vieții cu încredere și respect.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil